Există o dezbatere tot mai activă despre rolul
istoricului în viaţa societăţii. Reducând aici la termenii esenţiali, se acuză
atitudinea distantă, elitistă, lipsa de comunicare „inteligibilă” a
arheologilor; s-ar dori, în schimb, implicarea profesioniştilor în războiul
împotriva manelizării culturii istorice. De mult mi-am propus să mă exprim pe
problemă, dar au apărut, mereu, alte priorităţi. Voi încerca aici să fac
crochiul unei soluţii deloc simple, dar mai ales un inventar al datelor de plecare.
Atitudinea dezangajată social a arheologului român tipic are, în opinia
mea, două surse distincte, fiind necesară înţelegerea ambelor cauze.
Prima chestiune este statutul social al arheologului (şi al istoricului, în
general, dar aici există nuanţe specifice, pe care le-aş lăsa, deocamdată, în
umbră). Şcoala de arheologie românească s-a complăcut într-o atitudine pe care
aş numi-o „hagiografică”, în speranţa că metafora nu va fi considerată ostilă.
Observând decadenţa propriului statut social, dar refuzând o analiză lucidă a
cauzelor, formatorii de opinie – şi mă refer în primul rând la universitari –
au deplâns vremurile vitregi, guvernele corupte şi needucate (etc.),
proiectând, la nesfârşit, gloria vremurilor apuse, când opiniile unor Tocilescu
sau Pârvan erau aproape lege pentru guvernanţii epocii. Nimeni nu pare să-şi fi
pus problema că nu doar guvernele nu mai sunt aceleaşi, dar nici vremurile nu
mai sunt la fel. Într-o Europă în care vocea naţionalismului era aproape
singura sonoră, în prima jumătate a veacului XX, domnii profesori care studiau,
care va să zică, istoria neamului, nu
puteau fi decât persoane importante, politicienii înşişi clamându-şi
pretenţiile în retorica lucrării
naţionale.
Fără a mai opri aici asupra epocii comuniste – care merită, şi ea, o
analiză separată, dar poate cu altă ocazie – am să pun în balanţă Europa de la
începutul mileniului III, în termenii cei mai simpli (inevitabil
simplificatori): este o societate care fetişizează stabilitatea, deci păstrarea status-quo-ului cu orice preţ (ca principal instrument
de conservare a păcii), condamnă xenofobia şi naţionalismul agresiv. Atâta
vreme cât „drepturile istorice” nu mai joacă un rol suficient de clar (cel puţin teoretic), interesul
politicienilor pentru istorie şi arheologie a rămas undeva la periferia
existenţială, făcându-şi loc mai degrabă în avântatele fraze ale campaniei
electorale „door-to-door”, decât la tribuna Parlamentului. Ce rol ar mai putea
juca acum, în „politica mare”, un arheolog (fie el şi academician)?
Să adăugăm faptul că reculul naţionalismului – aşa relativ cum este – a afectat
nu doar clasa politică, ci şi un semnificativ segment profesional, care a ales
să „demitizeze” istoria (precum Lucian Boia), sau să depersonalizeze arheologia
(precum Alec Niculescu), preferând să vorbească despre artefacte, decât despre creatorii lor; or, vorbim aici despre orientările cele mai în vogă,
cu priză considerabilă mai ales în rândul tinerilor cercetători. Demersul
intelectual „anti-” naţional (vezi şi excesele de limbaj gen Horia R. Patapievici),
deşi nu reprezintă altceva decât un necesar exerciţiu profesional, în efortul
de contrabalansare a deceniilor naţional-comuniste, a fost luat cu prea mare
uşurinţă drept noua dogmă, fie şi una „antidogmatică”, fără
cea mai mică considerare a posibilelor efecte la nivelul mentalului colectiv. E drept – „ştiinţa e
ştiinţă”, adică mult hulitul turn în care nu suflă vântul rece.
A doua chestiune cheie este că s-a uitat (?), cel mai adesea, un adevăr simplu, rostit public acum câteva
zile de un personaj care nici măcar nu-mi este simpatic (dar contează
simpatiile?): oamenii au nevoie de mituri. Au nevoie de mituri, aşa cum au avut
nevoie de „opiul popoarelor”, de poveştile cu haiduci, de o echipă naţională „de aur” (de care să-şi
amintească şi în cele mai ruginite epoci). Viaţa celor mai mulţi dintre semenii
noştri este prea săracă pentru a se hrăni din ea însăşi. În acea lume imaginară
Decebal este eroul „naţional” indestructibil, cel mai viteaz dintre viteji, nu un rege
care a riscat şi a pierdut (nu doar viaţa proprie, dar şi pe cea a propriului popor);
pentru „românul de rând” Mircea cel Bătrân s-a născut bătrân, şi bătrân cum era
i-a zvântat pe ieniceri, şi, fireşte, nu avea cum să fugă după „victorie” la
unguri, fiindcă bătrânii nu fug. Există o uriaşă nevoie de „modele exemplare”,
iar simpla demolare a miturilor naţionale este, în sine, o acţiune
iresponsabilă, dacă nu se pune nimic în loc. Pretinsa preeminenţă a „ştiinţei” –
în faţa oricărui alt considerent – ignoră faptul că ştiinţa nu este nici
divină, nici relevată, nici veşnică în substanţa ei, ci o perpetuă căutare a
unui iluzoriu adevăr. Şi nu mă refer doar la istorie.
Aici ajungem la peisajul cel mai colţuros… Creştem tineri care trebuie să
facă „totul” pentru a binemerita diplomele de doctorat; în esenţă, educăm
simţul critic şi capacitatea de a demonta miturile, fie şi miturile
ştiinţifice. Ei ar putea, eventual, să „demonteze” toate aberaţiile care se
spun, pe diverse canale; argumentaţia lor, însă, este valabilă în lumea lor;
doar a lor. În lumea largă nu poţi să mergi să spui „fructele cunoaşterii sunt
amare” şi să prescrii amărăciunea pentru restul vieţii, doar fiindcă ar face
bine la înţelepciune; fără vocaţie şi fără un curriculum adecvat astfel de lucruri rămân oricui străine, iar lucrurile neînţelese se vor deconta pe seama complotului mondial. Da,
tinerii noştri au învăţat istorie, învaţă şi arheologie, dar – marea majoritate
– sunt complet ignoranţi în antropologie culturală şi nu înţeleg că oamenii nu
de pilule amare au nevoie, ci de modele.
S-a mai spus, de foarte multe ori, dar nu pot să nu observ că am ajuns tot
acolo: dacă Christos nu ar exista – ar trebui inventat. Sau, dacă aşa nu vă place, gândiţi pozitiv şi căutaţi poveştile exemplare de care avem nevoie, fie şi revenind la literatura... hagiografică.
Ieşirea din acest tunel nu este deloc simplă, în cazul în care există. Cum
vom gândi intersecţia dintre ştiinţă şi imaginarul colectiv, dacă ea poate fi
măcar imaginată?... Cert este un singur lucru, şi anume că arheologul de la
începutul veacului XXI nu mai poate pretinde acelaşi fotoliu de la balconul
operei, precum la începutul veacului XX. Că este sau nu calificat, el
este din ce în ce mai puţin „doctorul”, ci tot mai mult „felcerul” de la SMURD,
chemat oriunde arde ceva. El nu mai face un serviciu naţiunii, ci servicii firmelor de investiţii...
Există însă negustori de suflete. Ei sunt cei care caută alte intersecţii, respectiv cele dintre nevoile oamenilor şi nevoile personale; iar acestea sunt mult mai uşor de găsit, fiindcă ideologiile de „mase” asta au făcut, totdeauna: au ridicat gunoaiele pe valul frustrării. Cum vă veţi împotrivi acestei nenorocite chimii sociale, acestei nevoi morbide de poveşti cu îngeri şi demoni? Eu nu am găsit, sincer vă spun, leacul – amar sau nu – la mecanismul amăgirii de sine. Nu există „soluţii”; există doar alunecoasele căi de mijloc şi vocaţia socială a unei noi generaţii; dacă există.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu