Proiectul naţional

S-a tot spus, după admiterea noastră în NATO, apoi în UE, că ne lipseşte un proiect naţional, o ţintă către care să navigăm, un scop comun care să ne dea coerenţă. Sincer, de câte ori am auzit asta, mai ales în anii dinaintea crizei, îmi spuneam, ca orice român verde – wtf? ce vreţi de la noi? Sigur, nu ar fi rău să existe aşa ceva, dar wtf? ce anume ar putea fi un scop atât de generos cât să ne poată scoate din jocurile de televiziune, de la Dansez pentru Tine la Sinteza Zilei?

Referendumul pentru destituirea lui Băsescu a fost o răfuială din care toată lumea a avut de pierdut. Dacă ar fi să vedem partea plină a paharului – fiindcă totdeauna mai rămân nişte stropi de lichid pe pahar, cu care te poţi înviora, fie şi ritual – ar trebui să observăm că cele şase săptămâni au adus cea mai consistentă dezbatere publică pe teme constituţionale. În fapt, deşi de la revoluţie am schimbat două constituţii, acum, după 22 de ani, societatea noastră a descoperit acest document de care se leagă toate suferinţele noastre. O societate care discută despre constituţie este o societate care descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este cu totul întâmplător. Desigur, ar fi naiv să credem că o Constituţie bună ne dă şi de mâncare, dar este un progres semnificativ dacă am înţeles că o constituţie proastă nu te lasă să prosperi, aşa cum o sănătate precară va preveni performanţele olimpice de orice gen, de la inele la informatică.

Nu am să intru aici în dezbateri constituţionale, fiindcă ar fi prematur. La urma urmei, făurirea unei constituţii mai bune nu poate fi decât un proiect pe termen scurt, în nici un caz „proiectul naţional” care ne lipseşte. Am să relev însă al doilea motiv pentru care împrejurarea amintită va putea fi considerată de istorici un moment de revelaţie. Am crezut şi eu, în jurul datei de 10 iulie – îndată după „lovitura de stat” – ca mulţi alţii (inclusiv Crin Antonescu), că vehemenţa exprimării unor cancelarii occidentale are la bază neinformarea sau dezinformarea; prezumţie şchioapă, în lumea Internetului, care nu a putut rezista criticilor mai mult de o săptămână. Când prezumţia  a expirat, a trebuit să recunoaştem că puternicii zilei au propriile idei, idei care, dincolo de retorica democratiforă, releva o agendă proprie, sau, mai pe şleau, alte interese.

Sigur, interesele Germaniei în format Merkel sunt destul de străvezii: Partidul „Popularilor” (doamne! ce minciună!) Europeni simte cum îi aluncă covorul roşu de sub picior, moment destul de puţin propice unui limbaj politicos. Cât despre interesele americanilor, ele sunt ceva mai complicate, şi s-au tot dat exemple, precum Bechtel, Chevron, Gold Corporation, companiile de asigurări de sănătate, F16, mai nou şi nişte crucişătoare (să observăm – un scandal mai mare decât altul...). Sigur, cumulând cele enumerate, cifrele sunt ameţitoare (= bugetul României pe vreo 10 ani), suficient de mari pentru a călca orice principii, mai ales pentru pragmaticul mental transatlantic. Totuşi, s-ar putea să existe mize încă şi mai mari. Este, de acum, aproape sigur că vom avea război în Orientul Mijlociu, înaintea alegerilor din SUA sau România. Un război periculos, nu doar fiindcă Iranul este o ţară mare, cu resurse pe măsură, dar şi fiindcă, de câte ori este implicat un stat musulman nu ştii niciodată cu câtă lume faci război. Ei bine, în astfel de împrejurări – care ar putea fi cele mai dramatice, după războiul din Coreea – Unchiul Sam vrea să aibă la Bucureşti o slugă credincioasă, verificată. „Tinerelul ăsta de Antonescu” (l-am citat pe Vadim Tudor) nu pare exact omul de care au nevoie americanii.

Sunt interesele germane sau americane legitime? Din punctul lor de vedere, poate că sunt (să fim democraţi şi să-i lăsăm pe ei să hotărască). Au ei dreptul să aneantizeze interesele unui (mic) aliat pentru a-şi ajunge scopurile? Nu ştiu dacă „au dreptul”, dar e clar că au putinţa. De aici începe discuţia...

E clar pentru tot boborul că suntem membrii unei naţii mici, care nu contează; sau, cel puţin, acesta este sentimenul celor mai mulţi dintre noi, de ani buni încoace. Ce facem? Ne resemnăm că acesta este sensul istoriei, care este ireversibil? Că o ţară care şi-a vândut resursele, sau care pur şi simplu le risipeşte, din egoism mic şi feroce, nu are viitor? O ţară din care pleacă forţa de muncă competitivă (mă refer inclusiv la cei care au spinări „competitive”) şi rămân pensionarii muritori de foame, cu un buget naţional care are, pe termen lung, cheltuieli mai mari decât veniturile, este un faliment. Iar la faliment, există două feluri de încheieri: vânzarea la calup, sau vânzarea la bucată. Aceasta este perspectiva raţională.

Există apoi perspectiva „iraţională”, cea care nu ţine cont de calcule, de finalurile previzibile de la şah, fiindcă, nu-i aşa? oamenii sunt uneori imprevizibili. Soluţia este, evident, „iraţională”, fiindcă sfidează diagnosticul sec al economiştilor, punând pe celălalt taler al cântarului lucruri rezolute, de genul „patriotismului”, „demnităţii naţionale”, „suveranităţii”, „tradiţiei”, „familiei”?

Desigur, vom auzi pe mai departe mulţi domnişori doctoranzi clamând din buziţe valorile europenismului, integraţionismului (era să scriu „internaţionalismului”), globalizării. Eu am să le opun paradigma corporatismului, care este figura cea mai inteligibilă a peştelui celui mare. Corporaţiile există pentru că sunt eficiente, pentru că au ştiut să suprime concurenţa celor mici, pentru că nu şi-au legat interesele de îngustele graniţe naţionale. De aceea există, spre veşnica noastră admiraţie. Toate statele dezvoltate au însă o legislaţie anti-trust. De ce? Fiindcă aceste excrescenţe „naturale” seamănă uneori oribil cu o tumoare canceroasă. Iar împotriva tumorilor trebuie luptat, pentru a supravieţui. Nu am nevoie de o argumentaţie mai mare de atât: actuala criză se datorează „corporaţiilor” (în special financiare). La urma urmei, un ocean în care nu mai înoată decât peşti mari este o apă muribundă, fiindcă lanţul trofic este rupt.

Este oare istoria de mâine o istorie a marilor corporaţii, iar nu a statelor naţionale? Este un scenariu. Doar unul dintre scenarii. Acum, că ne-am lămurit cu valorile democratice ale marilor noştri „prieteni” (cei din generaţia mea nu au cum să nu tresară la acest cuvânt), avem de hotărât ce fel de peşte mic vrem să fim: peştele mic de crescătorie? peştele mic de serviciu (cel care curăţă dentiţia rechinului)? sau peştele mic de acvariu? (nu, poate că nu, nefiind suficient de coloraţi...) Mai rămâne „peştele mic de conservă”. Poftă mare! Nici o masă fără peşte!

Proiectul naţional de care avem nevoie este exact acest: proiectul naţional. Avem o ţară – ce facem cu ea? O vindem la calup, sau o dăm la bucată?

Dar mai avem o ţară?