Alta Ialta

11 august 2012. A venit ploaia şi a mai spălat tensiunea ce ne intrase în pori. A rămas mizeria marginală a dezamăgirii şi dezgustului.

Sâmbătă. Adică între punerea sub acuzare a unui ministru, joi, aruncarea pe piaţă a unor interceptări a doi ministri, vineri, ziua de luni când vom merge iarăşi la serviciu şi cea de marţi când Curtea Constituţională intră în sedinţă de urgenţă, pentru o erată la erată. Complicate zile, greu de povestit. Cel mai simplu estă că azi este data interstelară zero, fiindcă Barca joacă la Bucureşti. Restul este complicat şi nu se lasă portretizat, poate fiindcă desenul care iese nu poate fi privit.

În zilele de dinaintea referendumului, când netul gâfâia de atâtea link-uri veninoase, se sugera voios că noul guvern român juca pe mâna Rusiei; argumentul, penibil dincolo de cuvinte, era că Vocea Rusiei era singura instanţă media internaţională care îi lua apărarea. Nu am să demontez aici logica supurândă, fiindcă nu vreau să vă jignesc inteligenţa. Dar zilele trec, iar bârfa mizerabilă se împlineşte în mereu alte fapte, în felul ei pervers.

Nu am să mă întorc la începuturile „loviturii de stat”, adică aproximativ acum o lună (ce greu trece timpul, vara asta...), nici asupra furtunii de luări de poziţie a diverşilor responsabili internaţionali. Am pus atunci acele texte pe seama unei îngrijorări fireşti şi a lipsei de informare. „România a făcut un pas înapoi de pe marginea prăpastiei...”. Nu prea am înţeles dramatismul exprimării; adică noi umblam pe marginea prăpastiei, iar pe d-l Barosso îl lua ameţeala. Mă aşteptam totuşi ca după exprmarea la vot să vedem frunţi mai limpezi, mai clarificate asupra situaţiei de la Bucureşti. Dar nu...

D-l Barroso recidivează, vineri, cerând guvernului român să transmită Curţii Constituţionale listele electorale „fără nici o întârziere nejustificată” (without undue delay), deşi mai sunt 20 de zile până la termenul prescris. Ponta a răspuns atât de elegant cât mai este posibil, că probabil d-l Barroso nu cunoaşte termenul până la care acele liste trebuie predate.

Pentru a nu-şi închipui cineva că d-l Barroso vorbeşte de unul singur, astăzi apare ştirea că Departamentul de Stat al SUA a transmis Bucureştiului că acţiunile noului executiv român „periclitează la-la-la”. Ei, na...

Am auzit tot mai des, în ultima vreme, opinii – exprimate de oameni de o anume notorietate – conform cărora România nu mai este, pe eşicherul mondial, decât un rezervor de muncă ieftină, sau un furnizor de poziţie strategică (câtă este). Nu am iubit niciodată graba celor care construiesc scenarii sumbre plecând de la câteva informaţii disparate; de data aceasta însă mi-a trecut şi mie prin cap prostia... Dacă negociază pe spinarea noastră? Nu s-a mai întâmplat? Nu este posibil?... Posibil este orice.

Nu ştie nimeni viitorul, nici măcar cei care vorbesc sistematic în numele lui („Nu mă va învinge niciodată...”). Un singur lucru pot să le garantez celor interesaţi: indiferent care va fi soarta României în viitorul proxim, o vom accepta cu fatalismul cunoscut, dar vom supravieţui, fiindcă suntem supravieţuitori; asta ştiu, vorbind despre trecut. Şi mai ştiu ceva: indiferent că ni se pregăteşte sau nu o altă Ialta, românii nu vor iubi niciodată Rusia (nu mă refer la ruşi – este altă chestiune!), fiindcă nu ai cum să iubeşti pachidermul care te striveşte. Aliat sau duşman declarat, Rusia reprezintă un pericol letal.

Dincolo de speculaţii, sincronul dintre Bruxelles şi Washington va împinge societatea românească într-o direcţie detestabilă: cea a naţionalismului. Ce alternativă rămâne în faţa calculului rece în care interesele noastre nu există? Suntem, cum s-a spus, o piaţă de muncă ieftină şi o poziţie strategică negociabilă. Nu sunt sigur că doresc să trăiesc acele zile. Dar poate nu este cazul.

Adevăraţii stăpâni sunt slugi perfecte. Acesta este Băsescu: o slugă care nu şi-a terminat misiunea. Doar că eu am detestat totdeauna şi slugile, şi stăpânii, indiferent de consecinţe.