Proiectul naţional

S-a tot spus, după admiterea noastră în NATO, apoi în UE, că ne lipseşte un proiect naţional, o ţintă către care să navigăm, un scop comun care să ne dea coerenţă. Sincer, de câte ori am auzit asta, mai ales în anii dinaintea crizei, îmi spuneam, ca orice român verde – wtf? ce vreţi de la noi? Sigur, nu ar fi rău să existe aşa ceva, dar wtf? ce anume ar putea fi un scop atât de generos cât să ne poată scoate din jocurile de televiziune, de la Dansez pentru Tine la Sinteza Zilei?

Referendumul pentru destituirea lui Băsescu a fost o răfuială din care toată lumea a avut de pierdut. Dacă ar fi să vedem partea plină a paharului – fiindcă totdeauna mai rămân nişte stropi de lichid pe pahar, cu care te poţi înviora, fie şi ritual – ar trebui să observăm că cele şase săptămâni au adus cea mai consistentă dezbatere publică pe teme constituţionale. În fapt, deşi de la revoluţie am schimbat două constituţii, acum, după 22 de ani, societatea noastră a descoperit acest document de care se leagă toate suferinţele noastre. O societate care discută despre constituţie este o societate care descoperă că ceea ce i se întâmplă nu este cu totul întâmplător. Desigur, ar fi naiv să credem că o Constituţie bună ne dă şi de mâncare, dar este un progres semnificativ dacă am înţeles că o constituţie proastă nu te lasă să prosperi, aşa cum o sănătate precară va preveni performanţele olimpice de orice gen, de la inele la informatică.

Nu am să intru aici în dezbateri constituţionale, fiindcă ar fi prematur. La urma urmei, făurirea unei constituţii mai bune nu poate fi decât un proiect pe termen scurt, în nici un caz „proiectul naţional” care ne lipseşte. Am să relev însă al doilea motiv pentru care împrejurarea amintită va putea fi considerată de istorici un moment de revelaţie. Am crezut şi eu, în jurul datei de 10 iulie – îndată după „lovitura de stat” – ca mulţi alţii (inclusiv Crin Antonescu), că vehemenţa exprimării unor cancelarii occidentale are la bază neinformarea sau dezinformarea; prezumţie şchioapă, în lumea Internetului, care nu a putut rezista criticilor mai mult de o săptămână. Când prezumţia  a expirat, a trebuit să recunoaştem că puternicii zilei au propriile idei, idei care, dincolo de retorica democratiforă, releva o agendă proprie, sau, mai pe şleau, alte interese.

Sigur, interesele Germaniei în format Merkel sunt destul de străvezii: Partidul „Popularilor” (doamne! ce minciună!) Europeni simte cum îi aluncă covorul roşu de sub picior, moment destul de puţin propice unui limbaj politicos. Cât despre interesele americanilor, ele sunt ceva mai complicate, şi s-au tot dat exemple, precum Bechtel, Chevron, Gold Corporation, companiile de asigurări de sănătate, F16, mai nou şi nişte crucişătoare (să observăm – un scandal mai mare decât altul...). Sigur, cumulând cele enumerate, cifrele sunt ameţitoare (= bugetul României pe vreo 10 ani), suficient de mari pentru a călca orice principii, mai ales pentru pragmaticul mental transatlantic. Totuşi, s-ar putea să existe mize încă şi mai mari. Este, de acum, aproape sigur că vom avea război în Orientul Mijlociu, înaintea alegerilor din SUA sau România. Un război periculos, nu doar fiindcă Iranul este o ţară mare, cu resurse pe măsură, dar şi fiindcă, de câte ori este implicat un stat musulman nu ştii niciodată cu câtă lume faci război. Ei bine, în astfel de împrejurări – care ar putea fi cele mai dramatice, după războiul din Coreea – Unchiul Sam vrea să aibă la Bucureşti o slugă credincioasă, verificată. „Tinerelul ăsta de Antonescu” (l-am citat pe Vadim Tudor) nu pare exact omul de care au nevoie americanii.

Sunt interesele germane sau americane legitime? Din punctul lor de vedere, poate că sunt (să fim democraţi şi să-i lăsăm pe ei să hotărască). Au ei dreptul să aneantizeze interesele unui (mic) aliat pentru a-şi ajunge scopurile? Nu ştiu dacă „au dreptul”, dar e clar că au putinţa. De aici începe discuţia...

E clar pentru tot boborul că suntem membrii unei naţii mici, care nu contează; sau, cel puţin, acesta este sentimenul celor mai mulţi dintre noi, de ani buni încoace. Ce facem? Ne resemnăm că acesta este sensul istoriei, care este ireversibil? Că o ţară care şi-a vândut resursele, sau care pur şi simplu le risipeşte, din egoism mic şi feroce, nu are viitor? O ţară din care pleacă forţa de muncă competitivă (mă refer inclusiv la cei care au spinări „competitive”) şi rămân pensionarii muritori de foame, cu un buget naţional care are, pe termen lung, cheltuieli mai mari decât veniturile, este un faliment. Iar la faliment, există două feluri de încheieri: vânzarea la calup, sau vânzarea la bucată. Aceasta este perspectiva raţională.

Există apoi perspectiva „iraţională”, cea care nu ţine cont de calcule, de finalurile previzibile de la şah, fiindcă, nu-i aşa? oamenii sunt uneori imprevizibili. Soluţia este, evident, „iraţională”, fiindcă sfidează diagnosticul sec al economiştilor, punând pe celălalt taler al cântarului lucruri rezolute, de genul „patriotismului”, „demnităţii naţionale”, „suveranităţii”, „tradiţiei”, „familiei”?

Desigur, vom auzi pe mai departe mulţi domnişori doctoranzi clamând din buziţe valorile europenismului, integraţionismului (era să scriu „internaţionalismului”), globalizării. Eu am să le opun paradigma corporatismului, care este figura cea mai inteligibilă a peştelui celui mare. Corporaţiile există pentru că sunt eficiente, pentru că au ştiut să suprime concurenţa celor mici, pentru că nu şi-au legat interesele de îngustele graniţe naţionale. De aceea există, spre veşnica noastră admiraţie. Toate statele dezvoltate au însă o legislaţie anti-trust. De ce? Fiindcă aceste excrescenţe „naturale” seamănă uneori oribil cu o tumoare canceroasă. Iar împotriva tumorilor trebuie luptat, pentru a supravieţui. Nu am nevoie de o argumentaţie mai mare de atât: actuala criză se datorează „corporaţiilor” (în special financiare). La urma urmei, un ocean în care nu mai înoată decât peşti mari este o apă muribundă, fiindcă lanţul trofic este rupt.

Este oare istoria de mâine o istorie a marilor corporaţii, iar nu a statelor naţionale? Este un scenariu. Doar unul dintre scenarii. Acum, că ne-am lămurit cu valorile democratice ale marilor noştri „prieteni” (cei din generaţia mea nu au cum să nu tresară la acest cuvânt), avem de hotărât ce fel de peşte mic vrem să fim: peştele mic de crescătorie? peştele mic de serviciu (cel care curăţă dentiţia rechinului)? sau peştele mic de acvariu? (nu, poate că nu, nefiind suficient de coloraţi...) Mai rămâne „peştele mic de conservă”. Poftă mare! Nici o masă fără peşte!

Proiectul naţional de care avem nevoie este exact acest: proiectul naţional. Avem o ţară – ce facem cu ea? O vindem la calup, sau o dăm la bucată?

Dar mai avem o ţară?

Alta Ialta

11 august 2012. A venit ploaia şi a mai spălat tensiunea ce ne intrase în pori. A rămas mizeria marginală a dezamăgirii şi dezgustului.

Sâmbătă. Adică între punerea sub acuzare a unui ministru, joi, aruncarea pe piaţă a unor interceptări a doi ministri, vineri, ziua de luni când vom merge iarăşi la serviciu şi cea de marţi când Curtea Constituţională intră în sedinţă de urgenţă, pentru o erată la erată. Complicate zile, greu de povestit. Cel mai simplu estă că azi este data interstelară zero, fiindcă Barca joacă la Bucureşti. Restul este complicat şi nu se lasă portretizat, poate fiindcă desenul care iese nu poate fi privit.

În zilele de dinaintea referendumului, când netul gâfâia de atâtea link-uri veninoase, se sugera voios că noul guvern român juca pe mâna Rusiei; argumentul, penibil dincolo de cuvinte, era că Vocea Rusiei era singura instanţă media internaţională care îi lua apărarea. Nu am să demontez aici logica supurândă, fiindcă nu vreau să vă jignesc inteligenţa. Dar zilele trec, iar bârfa mizerabilă se împlineşte în mereu alte fapte, în felul ei pervers.

Nu am să mă întorc la începuturile „loviturii de stat”, adică aproximativ acum o lună (ce greu trece timpul, vara asta...), nici asupra furtunii de luări de poziţie a diverşilor responsabili internaţionali. Am pus atunci acele texte pe seama unei îngrijorări fireşti şi a lipsei de informare. „România a făcut un pas înapoi de pe marginea prăpastiei...”. Nu prea am înţeles dramatismul exprimării; adică noi umblam pe marginea prăpastiei, iar pe d-l Barosso îl lua ameţeala. Mă aşteptam totuşi ca după exprmarea la vot să vedem frunţi mai limpezi, mai clarificate asupra situaţiei de la Bucureşti. Dar nu...

D-l Barroso recidivează, vineri, cerând guvernului român să transmită Curţii Constituţionale listele electorale „fără nici o întârziere nejustificată” (without undue delay), deşi mai sunt 20 de zile până la termenul prescris. Ponta a răspuns atât de elegant cât mai este posibil, că probabil d-l Barroso nu cunoaşte termenul până la care acele liste trebuie predate.

Pentru a nu-şi închipui cineva că d-l Barroso vorbeşte de unul singur, astăzi apare ştirea că Departamentul de Stat al SUA a transmis Bucureştiului că acţiunile noului executiv român „periclitează la-la-la”. Ei, na...

Am auzit tot mai des, în ultima vreme, opinii – exprimate de oameni de o anume notorietate – conform cărora România nu mai este, pe eşicherul mondial, decât un rezervor de muncă ieftină, sau un furnizor de poziţie strategică (câtă este). Nu am iubit niciodată graba celor care construiesc scenarii sumbre plecând de la câteva informaţii disparate; de data aceasta însă mi-a trecut şi mie prin cap prostia... Dacă negociază pe spinarea noastră? Nu s-a mai întâmplat? Nu este posibil?... Posibil este orice.

Nu ştie nimeni viitorul, nici măcar cei care vorbesc sistematic în numele lui („Nu mă va învinge niciodată...”). Un singur lucru pot să le garantez celor interesaţi: indiferent care va fi soarta României în viitorul proxim, o vom accepta cu fatalismul cunoscut, dar vom supravieţui, fiindcă suntem supravieţuitori; asta ştiu, vorbind despre trecut. Şi mai ştiu ceva: indiferent că ni se pregăteşte sau nu o altă Ialta, românii nu vor iubi niciodată Rusia (nu mă refer la ruşi – este altă chestiune!), fiindcă nu ai cum să iubeşti pachidermul care te striveşte. Aliat sau duşman declarat, Rusia reprezintă un pericol letal.

Dincolo de speculaţii, sincronul dintre Bruxelles şi Washington va împinge societatea românească într-o direcţie detestabilă: cea a naţionalismului. Ce alternativă rămâne în faţa calculului rece în care interesele noastre nu există? Suntem, cum s-a spus, o piaţă de muncă ieftină şi o poziţie strategică negociabilă. Nu sunt sigur că doresc să trăiesc acele zile. Dar poate nu este cazul.

Adevăraţii stăpâni sunt slugi perfecte. Acesta este Băsescu: o slugă care nu şi-a terminat misiunea. Doar că eu am detestat totdeauna şi slugile, şi stăpânii, indiferent de consecinţe.