Multe luni de
tăcere s-au aşternut peste acest blog. Tăcere care uneori spune mai mult decât
orice comentariu. Am încercat un diagnostic al acestui comportament, şi nu am
găsit decât un cuvânt: dezgustul; dezgust de tot ce se întâmplă în spaţiul
public, inclusiv în mirobolizantul MNIR. Ce rost ar mai avea comentariile, dacă
ele se pot reduce la un cuvânt?
Aş vrea
totuşi, înainte de a lua poziţia mutului alte câteva luni, să comentez unul dintre
subiectele fierbinţi ale zilei, fiindcă el este paradigmatic nu numai pentru ce
ni se întâmplă acum, ci pentru ce ni se întâmplă în general. Sigur,
dosarul plagiatului lui Ponta a apărut pe un context politic turbulent, pe care
nu am să-l descriu, fiindcă îl cunoaşte toată lumea. Vrea doar să subliniez că
este unul dintre numeroasele gunoaie pe care le-a scos la iveală „viitura” asta
politică.
Despre
cazul
Ponta s-a exprimat deja multă lume. Am să referenţiez doar glosa
întunericimii
sale Cristian Tudor Popescu, care a făcut din „imparţialitatea” sa
belicoasă un
titlu de glorie. Spune inchizitorul de la Gândul că până şi gospodinele
ar putea
să-şi dea seama de plagiat. Desigur, dacă ar ştii cum se găteşte...
Trecând
peste misoginismul agresiv, la limita imbecilităţii, intrinsec glosei,
nu pot
să nu remarc că iluminatul analizează cazul, ca pe un gândac mort,
piezând cu
totul contextul bucătăriei, deşi borşul dă în foc. Asta numesc eu
imbecilitate, şi li se întâmplă şi oamenilor deştepţi, atunci când se
lasă luaţi de umori.
Sunt de acord
cu CTP-ul că este vorba despre un plagiat, fapt uşor de identificat, chiar
înaintea apariţiei pe net a „textelor paralele”, din chiar declaraţia lui Ponta
că nu ar fi folosit note de subsol, ci doar listă bibliografică. Incorect mi se
pare că îl judecă pe Ponta, dar uită de restul clasei politice. Eu am foarte
mari dubii că cei care şi-au făcut studiile doctorale după ce au intrat în
politică chiar merită titlul academic. Şi eu am trecut prin asta, iar în 1994,
când mi-am formulat intenţia de a intra într-un program doctoral, iar în consecinţă am decis să ies din
politică, din simplul motiv că ştiam că ambele activităţi sunt mari
consumatoare de timp, iar eu nu pot funcţiona cu o oră de somn pe săptămână
(sunt şi alte argumente, dar să rămânem la lucrurile simple). Crin Antonescu
însuşi, în aceeaşi perioadă, era doctorand la Zoe Petre, încercând să
reîncălzească nişte subiecte din facultate (ceva cu tiraniile antice, din lumea
greacă, evident); nu a putut ţine pasul, iar la Zoe Petre nu poţi merge oricum,
nici măcar dacă te iubeşte (cunosc şi acest caz, fiindcă am făcut lucrarea de licenţă
sub îndrumarea ei), aşa că a renunţat. Fair, nu? Vă spun sigur că este fair,
fiindcă Crin era un student cu potenţial veritabil, în materie, adică pe vremea
când purta plete peste umeri, nu ieşea din blugi, mânca de pe bandă şi ardea
nopţile la flacăra bridge-ului (numai cine nu a încercat nu ştie).
Să luăm un
singur exemplu de alt politician cu studii doctorale: doctoressa Elena Udrea.
Ea nu a mai considerat oportun să nege plagiatul, ceea ce este de bine. Scuza pe
care a găsit-o este însă stupefiantă: de vină sunt cei care au ajutat-o, adică
profesori, colegi... Că ea făcea politică şi nu avea timp... Stupefiant de
sincer, nu-i aşa? Scuza încropită de blonda fatală tuturor aruncă o lumină
crudă asupra mentalităţii politicianului tipic din România: nu contează ce
merite are, într-un domeniu sau altul; câtă vreme este pe cai mari – merită orice,
şi bani, şi glorie, şi titluri academice. Ce atâta scofală??
Ca
ea –
destui. Cunosc cazuri, şi nu puţine, dar ce rost ar avea să facem o
listă a
vinovaţilor, când ei reprezintă nu excepţia, ci chiar regula? Ar fi mai
uşor
să-i enumerăm pe ceilalţi... Şi, să fim înţeleşi: nu mă refer doar la
plagiatul
dovedit, ci la lipsa de valoare academică a multor lucrări aparent
„curate”. La
doctorat s-a intrat, în ultimele decenii, cu o lejeritate
incalificabilă, pentru că domnii profesori au pus boticul la bani...;
iar
acum ne plângem de calitatea produselor? Şi cine vorbeşte despre asta?
Băsescu??
Cei tentaţi
să dea vina doar pe învăţământul superior – se înşală. Este problema de fond a
miticilor (includ intracarpaticii, chiar dacă se supără) a căror filosofie de
viaţă este „merge şi aşa”. Uite că nu mai merge. Şi acum – ce? Această
societate suferă acut de lipsa de încredere. Atât de rău că, personal, cred că
este în implacabilă disoluţie.
...Citeam,
acum câteva zile, pe unul dintre blogurile oficioase ale PNL, un articol despre
„dilema Preşedintelui” (PNL...); articolul dezbătea, destul de stupid,
chestiunea zilei cu „suspendarea”. Nu mă îndoiesc – o mare dilemă există: Crin
Antonescu a mizat pe calul Ponta, iar calul acela moare şi, oricâte bice i-ai
da, la un moment dat o să cadă. Acum – ce? Nici nu vreau să mă gândesc. Şi nici
nu am la ce. O dilemă este o dilemă – şi atât; este, prin definiţie, o problemă
fără soluţie câştigătoare. Anticii rezolvau chestia asta prin divinaţie. Oare
Crin îşi mai aminteşte? Un zar trebuie să arunce, şi atât. Mi se pare esenţial
acum să hotărască foarte repede, pentru a limita pierderile; nu mă refer la
pierderile partidului, ci la pierderile noastre, ale tuturor. Promit să nu
întreb ce zar a căzut.
Dar, desigur,
este doar o opinie de pe margine, a unui chibiţ care are un unghi bun, sau aşa
crede el...
