luni, 26 martie 2012

Nicuşor şi Dan

Nu m-am implicat activ în politică o bună bucată de vreme (ani şi ani, le-am pierdut şirul). Nu am să o fac nici acum, de fapt, nu pentru că aş trăi cu convingerea că politica este expresia ultimă a corupţiei, ci pentru simplul motiv că nu sunt făcut pentru politică.
Aceasta nu înseamnă că nu am opţiuni politice. Se apropie alegerile locale şi va trebui şi eu să fac una. "Va trebui", spun, fiindcă am învăţat istorie cu Zoe Petre, şi nu am cum să nu înţeleg faptul că exprimarea unui punct de vedere politic nu este un drept, ci o datorie; este chiar "certificatul" de cetăţean. Nu am să dezvolt subiectul, am să spun doar că cetăţenii Atenei erau obligaţi să ia atitudine, mai ales în cazul unui conflict social, indiferenţii riscând oprobiul ambelor tabere. Mie mi se pare fair. Dacă avem pretenţia ca societatea în care trăim să ne apere interesele, atunci societatea are dreptul de a ne cere o opinie.
Am mai spus şi cu alte ocazii că actuala ofertă politică pentru Primăria capitalei mi se pare complet nefrecventabilă. Nu am să enumăr pretendenţii, fiindcă ar fi inutil. Am să spun doar că "cel mai chirurg dintre primari" a demonstrat, dincolo de verbiajul tipic al unui politician versat, dincolo de proasta creştere şicoasă - o imitaţie penibilă de Băse -, o aversiune pentru cultură şi tradiţii demnă de pistolul lui Goering.
Toată lumea pare să se fi resemnat că "doctorul" va mai lua cel puţin un mandat. Poate. Însă cetăţenii trebuie să exprime o opinie, iar cea mai bună opinie este un vot contra. Asta înseamnă că avem nevoie de un candidat care să încapsuleze nemulţumirea noastră.
Asemenea cavaleri rătăcitori, trăind din frumuseţea rimelor, nu sunt pe toate drumurile. Aşa că am găsit unul care deja a provocat câteva mori la duel, în persoana lui Nicuşor Dan. Nu am să-l prezint eu, fiindcă ştie să se prezinte şi singur (http://nicusordan.ro/cine-sunt). Dacă doriţi să vă informaţi suplimentar - va fi floare la ureche, câtă vreme presa din ultimele săptămâni abundă în portrete realizate celui care, în propriile cuvinte, se ridică împotriva Sistemului.
Nici eu nu-mi fac iluzii... Doar că avem datoria, dacă nu faţă de societate, atunci măcar faţă de copiii noştri, de a ne exprima amărâtul acela de vot.

sâmbătă, 24 martie 2012

Etimologie


Orice lecţie care se respectă începe cu o etimologie: ana-tomie; filo-sofie; carto-grafie. Apucătura asta doctorală se ia uneori şi la politicieni. Pe la începuturile anilor 90 preşedintele de atunci ne aducea aminte, cel târziu la două zile, că demo-craţie este „puterea poporului”. Ca să înţelegem mai bine lecţia, din viaţă, cum le plăcea comuniştilor să spună, ne-a făcut şi demonstraţii practice, cu licuricii de mină, dumirindu-ne, deodată, şi ce va să zică „puterea”, şi „poporul”, şi mai ales cât de cutremurată este împerecherea lor.
Că ştiinţa care se opreşte la etimologie este cam cât o plimbare cu rucsacul prin living – cred că începe să devină clar. Şi astăzi ni se aplică o politică a puterii votului în plus (şi acela furat), putere de viaţă şi moarte asupra celor cu un vot în minus. Ce vreau să spun? Simplu. Că nu acesta este înţelesul „democraţiei”, că etimologia nu ne ajută niciodată, cu adevărat, de a pătrunde sensul unui cuvânt.
Nu. Această postare nu este despre politică. Era doar un exemplu din politică, fiindcă la politică ne pricepem aproape toţi, ca la fotbal. Este o postare despre politica ştiinţei.
Arheo-metrie, silabisea un distins domn, alaltăieri, vrând să spună „măsor, deci exist”. Greşit, colega! Şi croitorul stă cu centimetrul în mână, dar nici nu a auzit despre arheometrie şi, parol, i se rupe halatul de ştiinţă. Măsurătoarea este un mijloc, nu un scop.
Ah! Uitam să vă spun esenţialul... Ieri s-a desfăşurat prima Adunare generală a Societăţii Române de Arheometrie... Doamne-ajută!
Încă nu ştim ce înseamnă arheo-metrie, dar (unora) ne place cum sună. E şi asta ceva. DEX-ul crede că este o „disciplină între arheologie și fizico-chimie, bazată pe transformarea informației arheologice într-una cantitativă, măsurabilă” (na!). Definiţia asta este de pe vremea când biologia nu era ştiinţă, iar cartografia se dădea, la pachet, cu desene animate (cartoons). Presupun că am moştenit cuvântul de la generaţia francofilă, de unde şi aerul prăfuit, neatractiv. Poate dacă foloseam expresia englezească – archaeological science – eram frecventabili şi de colegii noştri din MNIR. Prestaţia bună a Irinei Petrovici şi lui Cătălin Lazăr – la simpozionul care a precedat şedinţa SRA – a mai îndulcit pilula, ajutându-mă să scap, câteva minute, de senzaţia că mă aflu la o nuntă de sărăntoci, într-un cort închiriat, nu în frumoasa clădire din Calea Victoriei 12.
Şi, vrând-nevrând, iată – vorbim şi despre o politică culturală...

miercuri, 14 martie 2012

Adevăruri tulburătoare


Ştiaţi că dacomanii şi-au tras post de radio?... Vocea Sufletului, cred. Ca promo – au făcut un film HD, de peste 50 de minute, despre „Adevăruri tulburătoare”. După cum bănuiţi, desigur, vorbim despre suflete adânc tulburate, cu voci sugrumate de emoţie şi ecou de toaletă. Subiectul... evident, dacii. Consultanţi ştiinţifici – care mai de care: Nicolae Spiroiu, fost ministru al Apărării, Mircea Chelaru, fost şef de Stat Major al Armatei, un ilustru necunoscut prof. univ. dr. Mihai Popescu de la Biblioteca Naţională... Militară, şi alţi civili în misiune, precum românul verde Alexander Rodenwald ot Hamburg, fiica sa doctorală, alţi fii de suflet, iar la urmă, cu voia dumneavoastră, eminenţa cenuşoasă, Doctorul, El, prietenul lui Marco Merlini (pentru cunoscători).
Nu am să enumăr monstruozităţile comise, decât pe cele foarte drăguţe. De exemplu, poate nu ştiaţi că Herodot a vorbit despre daci... Foarte apreciativ. Sau că nu s-au putut data radiocarbon... tăbliţele de lut de la Tărtăria (din cauza arheologilor, care le-ar fi perpelit...; super!); sau că fondul genetic comun cu italienii, de numai 4%, exclude ca noi să fim „urmaşii Romei” (aşa a făcut şi Tândală, de a scos uşa din ţâţâni şi a tras-o după el). Evident, într-un film atât de tulburat nu putea lipsi conspiraţia mondială. Oamenii de ştiinţă (acreditaţi adică) sunt nu numai nişte „neaveniţi” (Chelaru dixit), dar şi plini de rea voinţă, adică, ca să o spunem pe aia dreaptă, sluji la masoni.
Nu aş fi aflat de asemenea minuni dacă nu aş fi asistat la îndreptăţita revoltă a unor tineri intelectuali, istorici sau doar pasionaţi. Salut faptul că într-o epocă atât de isterică mai există oameni raţionali. Acesta este şi motivul pentru care scriu aceste rânduri. Sub link-ul la filmul de mai sus s-a iscat o dezbatere – pe alocuri interesantă, şi aş face o menţiune specială pentru un tânăr maghiar care dădea exemple la fel de aiuritoare din mitomania maghiară – în care opinenţii încercau să afle sursa răului. Mi s-a părut că subiectul este prea complicat pentru a-l dezbate acolo, pe 5-10 rânduri de FB.
Am să spun întâi, pe scurt, ceea ce nu cred. Nu cred că aberaţia de libertate se datorează instrucţiei derizorii, cum crede Radu Oltean. Oamenii care au produs filmul au cel puţin o facultate şi multă pasiune pentru istorie. Vorbind despre publicul unor astfel de producţii, la fel, majoritatea celor despre care am informaţii au o şcoală superioară. Continuând despre public, nu, nu cred că sistemul de învăţământ este de vină (deşi da, problemele sunt enorme), şi cu atât mai puţin retardurile comunistoide din acest sistem, după cum crede un tânăr profesor. Celor care nu au trăit acele vremuri şi nu au fost obligaţi să citească acele cărţi, trebuie să le comunic ideea simplă că pe vremea comuniştilor nu s-au comis niciodată asemenea aberaţii monumentale, chiar dacă, da, e adevărat, comuniştii erau naţionalişti, fuduli şi suficienţi; în epoca aceea, când totul se superviza la CC al PCR, acolo existau şi istorici de meserie, iar militarii (precum Ilie Ceauşescu) trebuiau să se mulţumească cu istoria militară şi isprăvile lui Fane Barosanu, şi să lase ştiinţa pentru alţii (pentru Leana, de exemplu, conform bancului: Ascultă Nicule! Când ai dat legea gravităţii?? Eu de ce nu ştiu?!).
Sigur, toate cele acuzate de tinerii mei prieteni (de FB, pentru claritate) sunt valide, contribuie la mediul cultural turbulent şi superficial; dar nu reprezintă Cauza unor manifestări de genul dacomaniei. Am sugerat acolo, sec, o „patologie socială”. Am să mă explic, aici.
Vorbind despre plăgi sociale, desigur, nu mai vorbim despre indivizi, nici măcar de vreun Napoleon de Dâmboviţa, ci despre tare sociale cu final mai puţin aşteptat. Ce legătură există între dacomanie şi agregarea socială? Păi – ar fi câte ceva.
Să revenim pe moment la tema atât de iubită de mulţi dintre tinerii mei prieteni: Raţiunea. Mare lucru, domnule, după cum învăţatărăm de la Iluminişti! Să testăm câteva dintre cele mai uzuale produse ale gândirii raţionale: prognoza pe termen mediu a zonei economice în care trăim este „rezervată”; România nu mai are controlul propriilor resurse energetice; România nu mai are bănci cu capital românesc (exceptând CEC, mă rog...) şi este la discreţia absolută a finanţei internaţionale; România este ţinută la poarta Schengen, deşi nu este foarte clar de ce; românii se jenează să-şi declare identitatea etnică, pe întinsul Europei... Adăugaţi incertitudinea locului de muncă, pierderea puterii de cumpărare, şi mai ales subţierea tradiţionalei virtuţi a românului – optimismul...
Dacă vom încerca, din contră, să facem o enumerare „pozitivă”, de lucruri în favoarea noastră, veţi constata că majoritatea argumentelor sunt, pe fond, iraţionale, de genul: ştiu că cutremurul ăla mare vine, ştiu că MNIR are bulină (este neoficial, vă rog nu mai spunţi nimănui!), dar eu sunt sigur că am să scap... (exemplele pot continua, dar nu vreau să vă deprim). După această expunere de motive, am să concluzionez, raţional, că nevoia oamenilor pentru un debuşeu emoţional pozitiv este de înţeles. Aici – răspunsurile individuale diferă, fiindcă personalităţile oamenilor sunt atât de diferite. Unii merg să ia bătaie de la jandarmi, pe stadioane; unii îşi lasă păr lung şi îl vopsesc negru, să se asorteze la ţoale; unii se rad în cap, îşi belesc nasul şi pleacă în cimitir, cu lanterna; unii intră în gaşca lui Iehova, să salveze măcar Zilele de Apoi; alţii protestează în Piaţă, vorbind despre Apostolat şi Rege... Alţii preferă să creadă că bunicul a inventat roata, iar bunica – apa caldă, ambii fiind daci din neolitic...
Aceasta este problema, bunilor prieteni! Societatea în care trăim este subminată de temeri, de incertitudini, de aprehensiuni semi-înţelese, de un peisaj apocaliptic milenarist, aş spune, la modul cel mai generic. Teama poate avea motivaţii raţionale, aşa cum arătam; ea însă generează totdeauna reacţii de apărare profund iraţionale (alungarea evreilor, uciderea pisicilor, spânzurarea mesagerului, etc). Putem lupta, raţional, cu temerile societăţii în care trăim? Atunci să o facem! Sigur este însă că nu publicarea unor cărţi de popularizare a istoriei va rezolva chestiunea, fiindcă problema este de altă natură.
Un singur lucru îmi este mie clar: că nu poţi trata un nebun spunându-i tot timpul că este nebun (sau prost); un al doilea lucru este aproape clar: că tratamentul individual este totdeauna greu, dar cel colectiv – aproape imposibil. Oricum, „pacienţii” trebuie abordaţi cu atenţie, înţelegere, compasiune, empatie, etc, nu cu dispreţ, şi mă refer la audienţa produselor de propagandă dacomane, şi nu la producătorii lor, care se simt bine în nişa lor de piaţă şi au urechile înfundate.
Cred că singurul „tratament” eficient este de a încerca să nu ne pierdem cu toţii minţile şi să rămânem „raţionali” în limite rezonabile (excesul de raţionalism dăunează sănătăţii!). Poate că puterea exemplului încă funcţionează. Sper! (iar asta, vai, este perfect iraţional).

PS: Ofensiva de primăvară a adrenalinei din mac continuă la Fundaţia Gândirea („Conspiraţia Tăcerii”), iar scrietorul Daniel Roxin ne ameninţă că în Aprilie mai scoate o tiribombă HD despre „Arhiva regală a dacilor” (ghici ghicitoarea mea...)