Litania statului social

Una dintre marotele lui Băsescu, descoperită după ce a sărit din barca socialistă în cea „populară” (simt nevoia ghilimelelor), este moartea „statului social”, a statului providenţial şi asistenţial. În esenţă, „statul social” este cel care foloseşte bugetul pentru a compensa disparităţile sociale prea mari, pentru a crea facilităţi (educaţionale, de sănătate publică, etc) celor cu posibilităţi reduse. Cum s-a ajuns aici – poveste lungă..., legată de dominaţia Stângii în primele patru decenii post-belice. Desigur, dacă asistenţa socială ar fi doar asistenţă socială – nu ar exista o problemă; ea este, de fapt, un vehicul politic, un soi de licitaţie publică de bunăvoinţă şi „solidaritate socială”, în care s-au trezit antrenaţi chiar politicieni de dreapta. Ea nu mai ţine de mult de „statul asistenţial”, ci de cangrena politicianismului profesionist. Nu vorbesc doar din ziare; am văzut peisajul pe teren, în cele opt campanii arheologice la Răcari, în Oltenia.

Satul cu pricina este departe de a fi cel mai sărac loc cu putinţă; aflat la numai 29 de km de Craiova şi 6 km de Filiaşi (un oraş fără puls economic, însă), pe culoarul de comunicaţii principal care traversează Oltenia, posedând terenuri agricole nu chiar de primă mână, şi nici foarte mari, în proximitatea unei păduri pe cale de dispariţie, cu o luncă de pe care vacile au dispărut, încet-încet, cu o puternică migraţie sezonieră spre Italia şi Grecia, etc, comunitatea nu arată însă tocmai dărăpănat, dacă acesta ar fi un criteriu (şi este). Totuşi, circa o treime din locuitori sunt beneficiari de ajutoare de stat. Nu am să intru în detaliile legale; important, aici, este că cetăţenii care beneficiază de astfel de ajutoare ar trebui să presteze, în schimbul ajutorului, câte 9 zile de muncă, lunar, în folosul comunităţii. Doar că acest lucru nu se întâmplă... Am încercat să aflu de ce. Orăşan prost, m-am prins destul de greu, după un episod pasager, prin 2006, când am cerut de la primărie ca beneficiarii serviciilor sociale să facă curăţenie pe castru. Au venit un bulibaşă şi vreo şase leliţe-n fuste „de seară” (= până la pământ), şi încă alţi doi-trei.... ciumpalaci. A fost o comedie grotescă, ce a durat vreo 3 zile, eficienţa a fost foarte aproape de zero (sau, cum să zic? a fost pe minus!), apoi am renunţat la astfel de „contribuţie”. Am început doar să pun întrebări, fireşti pentru un orăşan prost: de ce primarul – fiul satului – nu dă cetăţenilor ghes la muncă, de ce un liberal (sic) acceptă să dea bani pentru nemuncă, de ce acceptă încălcarea legii pe baze sistematice. În timp – au venit şi răspunsurile, olteneşte, pe după colţ, dar au venit: fiindcă marea majoritatea a beneficiarilor sunt ţigani (acesta este cuvântul folosit în sat...), care consideră munca înjositoare, „împotriva culturii şi tradiţiilor lor”; fiindcă nici românii (pardon: oltenii) nu se consideră fraieri, să muncească ei şi pentru ţigani. Fiindcă – ghinion – moştenirea unei jumătăţi de veac de comunism ne-a făcut să considerăm munca o pedeapsă, şi nu – să zicem – o necesitate. Fiindcă primaru’ are, deci să dea, că de-aia l-am votat, etc. Am înţeles astfel că „ajutoarele” erau agent electoral, cu nimic mai legal sau mai nobil decât „plasele cu pesede” sau găleţile portocalii. Doar pentru a exemplifica cât de inutil este actualul sistem legal în vigoare, trebuie să spun că, până la urmă, pe castru s-a făcut curăţenie, câţiva ani mai târziu; dar nu cu cetăţeni responsabili, ci cu cetăţeni iresponsabili, ajunşi la pârnaie... Cum v-am spus – munca este doar o pedeapsă.

Am evocat situaţia de la Răcari pentru a demonstra că sunt conştient de problemă şi că, până aici, suntem de acord (asta înseamnă „dialog social”, să identifici elementele unificatoare!).  De aici şi până la „soluţie” este însă cale lungă...

Am moştenit o societate nătângă, dependentă de putere, sau „paternalistă” cum îi spun intelectualii. Parte a aceleeaşi ecuaţii este „preşedintele jucător”, care dă poporului ceea ce poporul vrea: o mână de fier şi un cap în gură. Suntem nu numai într-o situaţie de fapt (popor sărac, cu palma întinsă, să ia coltucul sau rigla peste unghii), ci şi într-un scenariu acceptat tacit de ambele părţi: de „popor” şi de politicieni. Suntem într-un blocaj mental, care ne împiedică să înţelegem că „preşedintele jucător” şi găleata portocalie sunt părţile aceleeaşi ecuaţii, că nu putem desfiinţa una şi să o lăsăm pe cealaltă. Pentru ca Poporul să nu mai cerşească, Statul trebuie să nu se mai comporte ca un Stăpân. Putem înţelege această relaţie?... Dacă nu – vorbim împreună şi ne înţelegem separat...

Dincolo de filosofia socială – importantă pentru precizarea termenilor majori ai discuţiei – există desigur o mie de detalii tehnice. De exemplu: trei milioane de români lucrează în străinătate şi plătesc taxe la alţii, iar profitul muncii lor se contabilizează în altă parte; părinţii celor 3 milioane de muncitori se află însă în ţară, şi au nevoie de medicamente, aia-aia... Alte 5 milioane de români muncesc la negru. Primesc bani pe sponci, cât să mai sufle şi a doua zi, nu plătesc nici ei, nici patronul, nenorocitele alea de asigurări sociale. Iar puşculiţa statului e goală. Goală???... Se miră cineva, sau mi s-a părut mie? Eu cred că nu se miră nimeni, doar mimează mirarea. De ce s-ar mira? Şi cine ar trebui să facă Reforma? Patronii ăia care nu plătesc taxe, ci şpăgi, iar cu diferenţa îşi iau Ferrari, Lamborghini şi alte fantezii? Ştiţi că în anii de recesiune au sporit vânzările la produse de lux?

Desigur, sistemul asigurărilor sociale din România este un scandal la fel de mare ca „sponsorizarea” de către statul român a Bisericii Ortodoxe, cu ocolirea Curţii de Conturi. Sigur că ceva ar trebui făcut. Dar îşi imaginează cineva că aşa ceva se poate rezolva peste noapte, printr-o „reformă” furioasă? Furia cuiva – a Preşedintelui Jucător, de exemplu – ar putea asana sărăcia? ar putea curma prea-curvia? ar putea stârpi hoţia? (vă credeţi Vlad Ţepeş? Doamne fereşte...). Crede cineva, cu capul pe umeri, că a pune capăt unor practici atât de nocive (economic, moral, etc) precum cele relatate la începutul acestei postări este posibil prin voinţa suverană a unui om? a unui partid? a francmasonilor? a licuricilor?

Nu, verilor portocalii. Lucruri atât de mari se pot face doar prin voinţa comună a societăţii civile, a partidelor, a... bisericii, probabil. Aşa că învăţaţi arta dialogului, fiindcă altfel nu se va rezolva nimic. Cu strigăte – de Jandarm – se poate face cel mult un promo de televiziune. Nimic altceva.

Nu aş fi dezgropat povestea de la Răcari dacă nu s-ar fi întâmplat, pe fundalul sonor al scandărilor din Piaţa Universităţii, să constat, în bătălia de pe Internet (nu exagerez deloc; se poartă o bătălie acerbă, într-o luptă oarbă de gherilă!), că tema „pomenilor de stat” este una des invocată de apărătorii cei mai înverşunaţi ai Redutei. De unde inevitabila concluzie: Avem Nevoie de Reformă!... Da, de acord, dar nu oricum, şi nu de-a sila. Sper că am fost clar.

Aflu acum, după redactarea materialului de mai sus, cu „UDMR ia serios în calcul ipoteza anticipatelor”. Ne apropiem de alegeri... Nu este, prin definiţie, un moment al reflecţiei şi al raţiunii. Ne vom rupe în lozinci şi acuzaţii, conform cutumei. Dar, dacă pretindem că învăţăm ceva din viaţă, ar trebui să începem să ne gândim, foarte serios (precum UDMR), la ce vom face După. Fiindcă va trebui să facem. Iar primul lucru pe care va trebui să-l facem este să renunţăm la retorica Duşmăniei. Ieşiţi din tranşee şi vorbiţi în Piaţă. Nu strigaţi! Vorbiţi...

Iarna vrajbei noastre

Ninge viscolit. În parcarea din spatele blocului maşinile vecinilor se luptă cu nămeţii pentru a ieşi la strada mare, de unde, cu puţin noroc, la prânz vor ajunge la servici.

În turnul meu de fildeş tencuit, în spatele geamurilor termopan, lucrez la baza de date a şantierului Răcari, mai exact la arhiva fotografică (inventarul arheologic şi alte asemenea). Zozo – prea vedetă să o mai prezint – sforăie de vibrează biroul (sau să fie de la cooler?). Deschid fereastra FB şi văd oameni de zăpadă cu pancarte, vehemenţi şi veseli deopotrivă. Şi o închid. Fereastra.

Nu. Nu am să comentez discursul de ieri al Preşedintelui, fiindcă nu este nimic de comentat. Toate – lucruri vechi, cu care ne-am obişnuit, precum cu iarna siberiană care ne vizitează cel puţin o dată pe an. Tonul isterizat al televiziunilor poate lăsa impresia că trăim vremuri excepţionale. E doar iarnă, şi ştiţi, cu toţii, că până şi valurile îngheaţă câteodată.

Discutam cu cineva, acum două-trei săptămâni, adică înainte de începutul maratonului hivernal al protestelor, că societatea noastră – a noastră, a oamenilor, incluzând aici cu indulgenţă şi românii – a ajuns la un moment atât de penibil de etalare a nesimţirii, a indiferenţei, a instinctelor naturale (egoism, în esenţă), încât doar o suferinţă pe măsură – adică nemăsurată – ar putea să ne facă să ne reevaluăm viaţa într-un mod realist şi pozitiv. Trăiam cu impresia că momentul este aproape, că pândeşte de la colţul străzii, precum serviciile, dar nu ştiam cât de aproape este.

Nu. Nu am fost în Piaţă, spre dezamăgirea sau încântarea dumneavoastră. Am urmărit cu atenţie ce se întâmplă, „din papuci”, dar nu m-am dus. Am fost, e adevărat, la mitingul de la Arcul de Triumf, într-o vizită „protocolară’, doar ca să simt pulsul străzii. E ridicat, parol... Nu am fost în piaţă fiindcă, îmi place să cred, sunt o fiinţă prea structurată pentru a pactiza cu o nemulţumire atât de nebuloasă. Figura de stil a lui Lăzăroiu, cu „monstrul din adâncuri”, este adecvată; adâncuri ale frustrării, ale exasperării, ale nămeţilor veniţi ca măsură a vinovăţiei. Nu am putut pactiza cu Piaţa, fiindcă acolo demonstrează cei care au votat PENTRU (mă refer inclusiv la diversionişti); nu mă îndoiesc că revolta lor – referindu-mă la starea lor de spirit, înainte de toate – este mai mare decât a celorlalţi, care nu şi-au făcut iluzii, altele decât că la vară va fi bine şi cald.

Nu. Nu am să declar că cei din piaţă sunt eroi. Eroii sunt cei care au murit pentru cauza lor, „bună” sau „rea” (cine suntem noi să judecăm idealurile oamenilor?). Protestatarii sunt victime. Sunt victimele minciunii, ale ignoranţei, ale propriilor greşeli. Sunt însă victime care, conştient sau nu, şi-au asumat greşelile. Şi protestează, atunci, împotriva celui care întruchipează Amăgirea, cu atât mai vârtuos cu cât este mai greu. Ei sunt Mucenicii care, asemeni Salvatorului (Raed?...), au ales să se sacrifice pe sine. Dar ce mai au de pierdut?

O luptă paralelă se duce în spaţiul cibernetic. Şi acolo e agitaţie, şi acolo vizibilitatea a scăzut, ca şi pe şoselele patriei, aproape la zero. Şi acolo nervozitatea, dorinţa de a da vina pe celălalt, a ajuns aproape de paroxism (doar fiindcă, vorba optimistului, întotdeauna se poate mai rău). Ieri am postat pe FB link-ul către textul lui „Tolo”, cu un imaginar discurs al Preşedintelui, scriind că l-aş felicita dacă ar avea curaj să-l citească. Ce mi-am luat? Înjurături de la un coleg ieşean, evident portocaliu. Desigur, un istoric, şi încă unul cu ştaif universitar, ar trebui să poată mai mult. Uite că nu poate! De ce? Fiindcă este viscol şi toţi suferim că vârtejul ne-a luat minţile.

Corina a făcut şi ea o greşeală... (fiecare suntem datori, nu?). A postat pe seară o chestie de tip pisicesc, adică ce bine este să torci la căldurică. Am mai văzut astfel de postări, zilele trecute, ba cu căţei, ba cu fotografii de la Roma (de exemplu), şi alte crâmpeie de viaţă scăpată din nămeţii suferinţei (ah! uitasem de jocuri...; interesant, ca fenomen de înstrăinare). Şi-a luat-o şi ea, de la un prieten exasperat că unii dintre noi iau salariul degeaba (alt topic: ar face schimb de salarii?). Acum – să fim serioşi! O pisică ce toarce nu dă raportul despre câţi şoareci a prins. Doar toarce.

M-am întrebat, tot timpul, „ce ar zice Piaţa” de aşa ceva. Ei na! Ştiu. Există o încrâncenare pe care rareori am simţit-o (da, atunci, în 89, era mai mare). Nu am să spun că este „rea”. Cu siguranţă, însă, nu este bună. Este doar o stare confuză (şi neîndoielnic periculoasă), precum a unui om beat. Singura întrebare, acum, este dacă ar trebui să ne culcăm, sau să bem mai departe, conform înţelepciunii populare: ori la bal, ori pe ţambal. Sincer – nu am un răspuns.

PS: că uitai... Azi este 26 Ianuarie, ziua lui Pingelică... Ce melancolie... Şi "mucenicii" lui au treabă, azi, pe la Ghencea, deşi par foarte bine acomodaţi şi în Piaţă. Se bucură şi ei de... democraţie. Să fie sănătoşi...

Pisica Ion Iliescu

Zilele trecute, imediat după Revelion, un amic de FaceBook a postat ceva care probabil se dorea caricatură: în fundal – o uşă masivă pe care se lipise un afiş: PETRECERE ION ILIESCU. În prim plan – trei scaune, cam ca într-o sală de aşteptare, ocupate de trei glugi uriaşe, fără chip, şi – aţi ghicit – trei coase făloase, cu design modern, ergonomic, achiziţionate din Mall, drept gadget.

În loc de zâmbete, nefericita caricatură mi-a provocat întrebări. Cum aşa? Moartea poate să aştepte, răbdătoare, să terminăm ceva (ultimul proiect, planul cincinal, cartea de memorii)? Adică şi asta este de vânzare?... Dacă putem cumpăra zile (şi nopţi?!) înseamnă că am ajuns în capitalism, pe bune!... Doar că Ion Iliescu – toată lumea ştie – este cinstit şi mai ales sărac. Şi atunci?

Şi apoi – de ce trei? Este fostul preşedinte pisică? Are (încă) trei vieţi? Şi dacă are de fapt încă mai multe, iar plutonul de coşaşi nu va răzbi? Aşteptăm următoarea pe-trecere, în martie?

Şi, în fine, o ultimă întrebare: se mai teme cineva de Ion Iliescu? Se mai teme cineva, sincer, de comunism?... Pe vremea când el era preşedinte, cei care vorbeau despre comunismul remanent în ţesutul social erau consideraţi devianţi, nişte aiuriţi care se tem de umbre, dacă nu un soi de perverşi, precum pedofilii. Astăzi, din contră, declaraţii rituoase de acest gen au devenit un soi de leitmotiv al cetăţeanului responsabil, cu ulceraţii pe memoria colectivă de uz personal, îngrijorat de soarta omenirii, de încălzirea globală, de meteoritul din 12 august 2165, de balenele eşuate pe plajă şi – inevitabil – de soarta crudă a câinilor comunitari (care nu vor să stea în sectorul unde au fost arondaţi, deci trebuie desfiinţate Sectoarele, logic!).

Aţi auzit pe cineva, dintre cunoscuţii şi corespondenţii dumneavoastră, să protesteze pentru comasarea alegerilor?... Nu. Aceasta nu poate fi o problemă a oamenilor serioşi (urmează argumentele, prea bine cunoscute de la televizor ca să le mai reproduc aici). Pe noi ne doare la comunism. Nimic altceva! Ba, pardon... Ne mai doare în Roşia Montană. Au!

Şi eu l-am detestat pe Ion Iliescu, aproape la fel de rău ca pe Pingelică, Marele Cârmaci (ei na! ăsta ar cam fi un titlu de gâlceavă). Şi eu aş fi dorit să-l văd după gratii, cel puţin pentru Mineriade. Pe de altă parte, în felul său de comunist răspopit, fostul preşedinte a contribuit la instaurarea unui regim constituţional  mai mult decât imensa majoritate a politicienilor consideraţi de opinia publică democraţi pur-sânge. Că acea constituţie din 91 era confuză – după chipul şi asemănarea sa – este altă discuţie... Nu aveam cum să înţelegem acum 10 ani un astfel de lucru, fiindcă încă nu văzusem Constituţia tratată ca o târfă care face tot ce doreşti.

Vorbind despre liderul incontestabil al Stângii îmi amintesc reflex de un prieten – unul din real life, de această dată – cu care vorbeam politică, pe vremea aceea. Era un mare admirator al Preşedintelui, deşi cu greu ar fi putut cineva să-l considere pe Ion (prietenul meu) ca simpatizant al cauzei comuniste. Ar fi şi greu. E genul de băiat de salon, care vorbeşte curent vreo 3-4 limbi, care zâmbeşte amabil la toată lumea (aţi cunoscut vreun comunist zălud care zâmbeşte? asta à propos de celebrul zâmbet al lui Ion Iliescu). Atunci nu îmi plăcea deloc ideea că am un astfel de prieten, fan Iliescu. Nu l-am mai întrebat de mult... Mai este? Astăzi fanii lui Iliescu sunt puţini; de aceea – de ţinut aproape... Oamenii care îşi mai aduc aminte ideile lor de acum un deceniu sunt prietenii mei.

Life is a bitch... Yeah! Therefore funny!