duminică, 30 ianuarie 2011

Drept la cuvânt


Sunt zile „de alea”. Dimineaţă creşte la geam o ciupercă mare, roşie. După un minut – altă belea: vine un vânt mare, cum nu s-a mai văzut, şi sparge toate geamurile. Floarea cea mai mare cade de pe pervaz şi se fărâmă. Imediat apoi se ia curentul, iar pe la prânz de ia şi apa. E o zi „de aia” şi încă nu a trecut. Când să iei masa de prânz – te ia o greaţă mare şi nu-ţi mai trebuie nimic, iar pisica vomează. După-amiază, pe la patru, iţi ies nişte bube mari pe faţă, cum nu ai avut nici în adolescenţă. Ce zi... Cum se pot întâmpla atâtea belele într-o singură zi? Nici seara nu e mai bună. Ţi se ia pielea de pe braţe ca de pe şarpe, ţi-a căzut o ureche şi bine că nu mai vezi nimic – e deja întuneric, nu e curent şi nu te poţi vedea în oglindă (dar, totuşi: unde-o fi Oglinda?). Apoi îţi aduci aminte de un banc din copilărie: Ghici ce i-a trecut lui Iţik prin cap?... Un glonte!
Şi atunci ai înţeles. Ciuperca, deci!... Nu doare, fiindcă aşa spune şi înţelepciunea populară, că prostia nu doare. Te zdrobeşte doar, dar se întâmplă fulgerător şi nu doare. Doar uimirea e mare. Cam cât ciuperca de azi dimineaţă.
Aşa mi-a fost mie ieri. Bine că s-a dus. Mi-am adus aminte diverse lucruri, la început într-o ordine de vis, dar nu am să vă chinui şi am să le re-ordonez...
Acum vreo două săptamâni Florela Vasilescu lansa pe blog-ul propriu „dezbaterea” numită, gingaş, „MNIR şi monopolul în arheologie”. Cestiunea zilei a fost prilejuită de o lege publicată în 31 decembrie 2010 (dovadă că în ţara aceasta nu prea este recomandat să te relaxezi), şi căreia, din necesităţi argumentative, va trebui să-i dezvălui tot numele monstrous:
Legea 278 din 24 decembrie 2010 [în ajunul Crăciunului!] privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2010 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
Un aliniat nou a a tras atenţia arheologilor: „Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplica pentru serviciile de cercetare şi descărcare de sarcini arheologice pentru patrimoniul arheologic şi siturile arheologice. Lucrările vor fi realizate de către Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei şi de celelalte instituţii muzeale legal abilitate”.
Cei care încă nu ştiu îşi pot imagina cu uşurinţă ce a ieşit. S-au lipit de subiect câteva zeci de colegi din ţară, care mai de care mai scandalizaţi şi mai îngrijoraţi de viitorul arheologiei româneşti, iar unii chiar destul de vehemenţi faţă de prezumtivele maşinaţiuni ale diabolicului MNIR. Cea mai „curajoasă” interpretare a textului legal era că MNIR a instituit, prin mâna unor parlamentari (sic! legea nu a făcut obiectul avizării la Ministerul Culturii), un monopol al cercetării arheologice. M-am lipit şi eu de lampă, ca un tăntălău autentic, încercând să argumentez că este sigur o supra-interpretare, atâta vreme cât cercetările sistematice nu se atribuie pe SEAP, mecanismul de autorizare fiind cu totul altul. Florela – nimic. Ca o ştiristă de top, făcea „rezumatul” tuturor tâmpeniilor debitate în ultima oră, ajungând, negreşit, la concluzia din titlu: MNIR a impus monopolul... Acum – să fim serioşi (îmi spuneam, enervat): Florela nu-i o proastă. Este o „ştiristă”, în slujba unui „mogul”, ştim noi care, dar de ce o face pe proasta? E în „misiune”, nu? Şi nu vorbeşte cu vocea ei, dacă a avut vreodată aşa ceva.
Pe 17 ianuarie biroul de presă al Ministerului dă un comunicat care nu este decât încă o perdea de ceaţă (http://www.cultura.ro/News.aspx?ID=1652), păstrând în subtext ideea „monopolului”, degrevându-se de orice responsabilitate. Era un pas în plus, pentru opinia publică, fiindcă începeam să înţelegem că şopârla legală nu avea legătură cu d-l ministru. Dar atunci – cine era în spatele misteriosului amendament parlamentar?...
A doua zi, pe blogul Florelei, ia poziţie „Mircea” (ei, cine, Mircea...): „este trist ca niciunul din arheologii, cu drept de cuvant, de la MNIR nu a luat o pozitie onesta. Trist pentru comunitatea arheologica, dar mai ales pentru acea institutie” (n.b.: punctuaţia în original). Nu este deloc clar care ar fi acei arheologi din MNIR care au drept la cuvânt, şi cam care ar fi fost poziţia onestă (a ghiocelului? dar ce am greşit, bădie?... ca să recunoşti ceva ar trebui întâi să cunoşti). Un singur lucru este adevărat, şi este mesajul de citit: este trist (...) mai ales pentru această instituţie. Asta numesc eu un meşter adevărat: să fii tartorul ministerul, de vreun deceniu bun, îngerul prea păzitor al argeologiei româneşti, dar să arăţi cu degetul la prostul clasei, şi să te mai şi creadă toată lumea... Bijuterie!
În aceeaşi zi aflu două lucruri, ambele legate de Mihaela Simion: numărul 1: candidează la postul de director general al MNIR (notă: am uitat să respir cam un minut); numărul 2: există un ordin comun al miniştrilor Culturii şi Transporturilor, prin care lucrările de investiţii (din domeniul transporturilor, desigur) sunt coordonate de MNIR (notă: nu am găsit documentul în surse publice); autorul moral al isprăvii – aceeaşi Mihaela... Evident, nu în calitate de muzeograf IA ar fi putut face acest lucru, ci în calitate de fost consilier al fostului ministru.
Ieri a fost ziua vocilor:
Vocea 1: Cât despre dilema voastra managerială - nu vă invidiez, oricum ar fi ieşiţi rău.
Vocea 2: Pe numirea comisiei au fost lupte ca la Plevna. S-a făcut şi desfăcut comisii precum contractele de antrenoriat de la Steaua...
Vocea 3: Lucrarea ei?... Un tratat de management făcut cu copy-paste. Era valabil şi la muzeu, şi la aprozar.
Vocea 4: De ce mi-au dat notă mică?... Simplu: să nu intru la oral şi să se vadă că sunt mai bună! (vai!... dar se îndoia cineva?... o întrebare totuşi: bună la ce?).
Vocea 5: Crezi că se termină aşa?... Vor fi contestaţii, se vor face alte comisii...

În concluzie: nu iese fum fără foc. Ca regulă statistică, cel mai adesea pompierii sunt chemaţi de vecini, nu de victime. Nu lăsaţi chibrite la îndemâna copiilor; ar putea fi curioşi dacă butelia chiar explodează, sau este doar o poveste, precum cea cu Moş Crăciun. Nu aduceţi copiilor drept cadou pistoale, nici măcar de aluat, cumpărat de la gogoşerie cu un leu; ar putea mâncă excesiv, iar dacă nu a dospit destul face beleaua camorranită cronică în formă continuată.
Zicând ca Mircea şi trecând la lucruri serioase: Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul general al MNIR, are obligaţia morală, mai ales în faţa propriului colectiv, de a face public un punct de vedere al intereselor strategice ale MNIR, în materia cercetării arheologice. Să vedem despre cât „monopol” putem vorbi, fiindcă discuţia comportă nuanţe; doar că ele trebuie clarificate de vocea cea mai autorizată. Fiindcă, nu-i aşa? nu toată lumea are drept la cuvânt.
Pentru copiii noştri am totuşi un cuvânt: uitaţi păpuşereala, să nu vă spânzuraţi în funii, şi apucaţi-vă de treabă! De acea treabă pentru care v-aţi angajat întro instituţie de rang naţional. Arheologi sunteţi? Atunci faceţi arheologie şi lăsaţi politica celor necalificaţi. Că unii dintre noi sunt puşi în situaţia de a se amesteca şi în politică – este inevitabil. Dacă acest lucru totuşi trebuie să se întâmple, atunci asiguraţi-vă întâi că reprezentaţi interesele instituţiei unde aţi crescut, şi nu ale unor vameşi. În cazul dat, singura performanţă notabilă a Mihaelei este că a reuşit să pună toate tunurile pe MNIR. A meritat? Sunt sigur că vom afla.

joi, 13 ianuarie 2011

Elegie despre Patrimoniu


Vorbind despre „patrimoniu” ajungem pe tărâmul cuvintelor obosite; pronunţate prea des, cam într-o doară, cuvintele se răzbună şi îşi golesc conţinutul.
„Patrimoniu” este un neologism; iată un prim motiv pentru care el nu se exprimă cu tot potenţialul, în limba română. În originalul francez, el înseamnă „moştenire”. La fel şi în corelativul funcţional englezesc (heritage – pentru „patrimoniu”). A avea „patrimoniu” înseamnă a fi bogat, a fi moştenit ceva (important). Dar de la cine să fi „moştenit” ceva, dacă nu de la părinţi, sau de la moşi? Conform DEX, „a moşteni” ar veni de la „moştean”, „moşnean” (cu sensul major pe „localnic, pământean, băştinaş”), deşi aceste cuvinte, la rândul lor, nu sunt explicate mulţumitor (evident din ­moş-). Faptul că acest cuvânt derivă de la „moşi” (şi nu de la „taţi”, de exemplu) indică destul de exact natura problemei: este ceva care ne aparţine din „moşi”, şi, cel puţin pentru simetrie, ar trebui să aparţină şi nepoţilor noştri. De aceea, problema nu este doar a noastră, a vorbitorilor, ci şi a celor care încă nu cuvântă.
Acesta nu este un eseu despre „patriotism”, ci despre „rost”. A avea moştenire, pe ardeleneşte, se spune câteodată „a avea un rost”. Ca să rămânem pe teritoriul european, it should make sense, expresie care, pe englezeşte, face o trimitere, fie şi aluzivă, la „bunul simţ” – common sense; nu ar fi deci despre ceea ce cred cei mai buni dintre noi, ci despre ceea ce ar trebui să simtă cei mai mulţi dintre noi. E deci şi o problemă de simţ. Doar că simţurile sunt uneori zăpăcite de stimuli prea diverşi, de diversiuni şi zgomote.
Într-o societate care îşi doreşte, mai mult decât orice, să uite (comunismul, umilinţa, sărăcia), este destul de greu să vorbeşti despre „moşteniri” fără a cădea în derizoriu („greaua moştenire”). Este încă şi mai greu să discerni, în zgomot (ideatic, mediatic, existenţial), moştenirile care ar trebui să rămână, de cele care ar trebui „să plece”. Exerciţiul de chiuretare a memoriei se poate lăsa cu amnezii grele; iar într-o societate în care prioritatea pare să fi devenit „modernizarea” cu orice preţ, entuziasmul poate fi un chirurg beat.
În certificatul de naştere al oricărui om vedem lucruri de genul ALEXANDRU ION, fiul lui NICULAE şi al MARIEI. Este prima identitate a unui om, înainte de a cuvânta. Existenţa cuiva este dedusă din numele său, atribuit la cristelniţă, „concatenat” (ar spune informaticianul din mine) cu numele părinţilor săi. A avea identitate înseamnă a avea părinţi, sau măcar memoria lor (cei care mă cunosc mai bine ştiu că acest subiect, pentru mine, este o venă deschisă), fotografia lor, furca de cununie a bunicii, sau jurnalul de front al bunicului. Altfel – eşti „cu liniuţă” (o identitate precară, cu conotaţii sociale sordide). Pentru cei mai săraci dintre noi – un CNP ajunge...
Patriotismul nu se cultivă cu sămânţă de Burebista, cu credea Prea-Ciuruitul. Patria (în originalul latin) este pământul lui tata, sau poate fraierul care şi-a lăsat oasele în tranşeu, este gospodarul care a făcut fântâna, este primarul care a adus – demiurgic – curentul electric, este neamţul care şi-a pus pe cap Coroana Unirii. Suntem datori celor care ne-au supravegheat somnul, celor care ne-au pus bucatele pe masă, celor care ne-au dat peste mână când am băgat creionul în gură...
Dar avem ceva şi de la Mama: limba, limba maternă, în care te bucuri, înjuri sau mori, chiar dacă vorbeşti perfect una sau mai multe limbi străine. Poate nefericit, dar eficient, limba maternă este cea care ne dă o identitate pe care o iubim sau o detestăm, dar de care nu scăpăm, fiind un dat: suntem români, fiindcă murim pe româneşte.
Da, ştiu: e patetic!... Dar cum ai putea scăpa de platitudine, dacă nu prin suferinţă?
Şi de ce este patetic? Fiindcă am uitat cine suntem şi ne temem că nu suntem destul. Crescuţi cu idei sterpe despre patriotism, ne-am creat ţinte aberante (plecând de la idei în esenţă corecte, precum „vatra civilizaţiei europene”), în care orgoliul absurd împletit cu frustrarea codaşului (precum firele Mărţişorului) fac împreună o funie cu care te poţi spînzura, iar între pretenţiile noastre şi evaluarea publică (europeană, aici) s-a căscat un „deficit bugetar” care ne înghite, cu tot cu nepoţi. De aici tentaţia de a minţi mai departe, sau măcar de a ne perfecţiona practicile de uitare. Doar că acest drum este cu singuranţă înfundat, fiindcă augumentează deficitul de încredere, de credibilitate, de autenticitate.
În societatea românească pare să funcţioneze o dihotomie care este perfect falsă: eşti „naţionalist”, deci „patriot”, sau eşti „european”, adică vorbitor al limbii de plastic al „multinaţionalelor”; tertium non datur (ei, ba da! Australia s-a scufundat în Ocean??). De vină este o nenorocită de „asociere de idei”, bat-o vina! Patriotismul este asociat – reflex condiţionat! – de limbajul turbionar de sorginte comunistă, mult prea jenant pentru un om cu simţăminte civilizate. Ca să fii „european” ar trebui să respingi asemenea comportamente, nu-i aşa? „European” este doar unul care ofileşte orice valoare naţională, inclusiv cele ale prezentului (Eminescu este doar o statuă, iar cu statuile nu ne războim decât la revoluţii), doar pentru a demonstra, de pildă, că este mai bine informat.
Sondajele de opinie – făcute de oameni serioşi, europeni – arată că românii sunt cei mai „euro-optimişti”. Nu e hazliu? Şi ce arată acest lucru? Că sunt cei mai bine informaţi? Sau că sunt europenii cei mai dispuşi să arunce ligheanul cu totul? (că tot era vechi, sau că tocmai au primit unul portocaliu) Optimismul lor nu este croit pe ştiinţă, ci pe speranţa iluzorie că schimbarea de statut ar aduce şi o schimbare de noroc. Dar oricine a avut curiozitatea de citi idei „europene” fără a se lăsa intimidat de sclipirile de plastic ale frazeologiei „politically correct”, a înţeles că Europa se vrea o construcţie novatoare, în care să nu prevaleze o „cultură dominantă” în defavoarea celor locale. Şi atunci – care ar fi contradicţia între a fi „patriot” şi a fi „european”? Arhitecţii Uniunii şi-au dorit o cultură europeană care să protejeze identităţile locale (regionale, naţionale), aşa cum ecologiştii protejează broaştele la traversarea unei autostrăzi. Ceva, adică, în care să nu se piardă nimic din diversitatea şi culoarea locală. Iar noi construim case ţărăneşti cu beton şi termopane... Renunţând deci la moştenire. Meseria mea m-a dus adesea „la ţară”. Sincer, nu există ceva mai vomitiv decât arhitectura „vernaculară” cu betoane! Sunt convins că şi... europenii gândesc la fel.

PS: Vroiam să scriu despre „dezbaterea” provocată de Florela despre „MNIR şi monopolul în arheologie”. Mi-a fost însă atât de silă, că nu am putut. Şi am scris deci această elegie, ca să dau afară din mine tot veninul. Din venin se fac şi medicamente...