New Deal

Ca elev, apoi ca profesor, am auzit sau am spus de sute de ori "Marea Criză", cu referire la evenimentele din 1929-33. Ceea ce se întâmplă acum ameninţă să schimbe cartea de istorie. Înainte de a uita cu totul despre acea criză, să ne aducem aminte că ieşirea din criză a fost rezultatul unui set de măsuri economice cunoscute drept "New Deal". A fost, deci, Soluţia.
Între pachetul promovat de Franklin D. Roosevelt şi cel impus de Traian Băsescu nu există nici un fel de legătură, deci nu se pot face comparaţii. Avem însă nevoie de un New Deal, de un nou contract social, pentru a ieşi dintr-o situaţie de pomină (aşa va fi, fără îndoială). Sacrificiile sunt inevitabile, ca pe front. Problema este dacă putem accepta sacrificiul la care ne împinge acest om (dacă nu e mult spus).
Putem accepta să ne conducă mai departe un guvern care timp de un an jumate nu a făcut nimic (pentru noi, că pentru ei au făcut)? Putem accepta pauperizarea accelerată în acest an în care vânzarea maşinilor de lux a crescut?
Eu unul nu pot. Acesta ar trebui să fie New Deal. Acceptăm sacrificiile, fiindcă nu ne putem afunda la nesfârşit în datorii. Nu acceptăm însă pe cei care încearcă să ni le impună. JOS cu ei - apoi mai vedem. Ştiu, e foarte radical. Nu e problemă de orgoliu. E o problemă pragmatică: unde vom ajunge dacă îi vom lăsa nepedepsiţi?
Se tot spune că "strada nu este o soluţie". În vremuri normale - este adevărat. Dar sunt acestea vremuri normale?

Solidaritatea Graşilor

Joi seara am aflat, destul de mirat, că fac parte din categoria socială a graşilor care s-au cocoţat pe bugetul naţional. Dincolo de veştile proaste cu titlul personal – de exemplu scăderea veniturilor în zona codului galben de insolvenţă – am recepţionat lovitura în plin, amestecând gânduri negre din perimetre diferite ale minţii, un mix de aprehensiuni greu analizabil. De pildă, că am adus în jurul meu oameni tineri, care vor să muncească, dar care vor trebui să-şi caute un alt loc de muncă; că am muncit două decenii într-o instituţie în care, cu încăpăţânare, am continuat să cred, dacă nu în prezentul ei, atunci măcar în viitorul ei; sincer, această parte a încrederii era deja în ruină de mai multă vreme, însă nu îmi imaginam cât de aproape suntem de marginea prăpastiei (acel loc unde ameţeala ia locul beţiei).

Urma, după numai două nopţi, să aniversăm – de Ziua Partidului, Ucigă-l Toaca! – cununia religioasă a singurului meu copil, dar şi intrarea în lume a Sofiei. Atunci, joi seara, m-am felicitat că făcusem puţine invitaţii la eveniment, în instituţia despre care vorbesc. Acum, sigur, pot să spun şi de ce: tocmai pentru a nu crea celor tineri o (altă) problemă financiară. Oricum, deşi nu era vina mea, mă încerca un soi de vină că totuşi chemasem prea multă lume, şi ei din categoria Graşilor.

Dincolo de neliniştile mele, probabil naturale pentru oricine are de făcut „management de situaţie”, ziua de sâmbătă a fost mai reuşită decât aş fi sperat. Câteva lucruri au fost cu totul remarcabile. Aş începe cu cele două slujbe, într-adevăr foarte lungi, dar care au reuşit să menţină, de-a lungul a peste două ore, o atmosferă de o solemnitate cum rareori am trăit (nunta mea a fost un fiasco, în opulentul cadru al Catedralei metropolitane din Sibiu); nu exclud senzitivităţi speciale, de pildă aia cu „inimă de tataie”, dar sunt destul de sigur că nu mă înşel foarte tare.

Au fost apoi copiii. Foarte mulţi, de la piticii care au ţinut cu stoicism de lumârile masive, la fetiţele care abia învăţau să meargă, dar care nu şi-au luat ochii de la preot, la Sofi, care a fost pur şi simplu atinsă de graţia tăcerii vesele, atunci, în biserică, şi în tot restul serii, inclusiv atunci când a dansat cu naşi-su... A propos – arareori cred că am văzut naşi atât de dedicaţi...

Atmosfera de la restaurant a fost destul de împotmolită, o lungă vreme (se ajunsese târziu, decalat, invitaţii erau în farfurii, la feluri diferite, alte alea...), dar până la urmă s-a destins, graţie unor diavoliţe cu iniţiativă privată, aşa că, dacă tot nu intra în mine nici un fel de mâncare şi în nici o cantitate, am turnat alcool, de care s-a nimerit... Şi până la urmă, toţi graşii invitaţi de mine au venit, au fost mai zâmbitori decât se putea spera (in the day after), şi cred că s-au simţit relativ bine împreună cu masele muncitoare – slăbănogii de la multinaţionale...

Asta vroiam să vă spun... Zilele bune vin şi trec... Nenorocirile vin şi poate pleacă. Dar atâta vreme cât vom reuşi să rămânem solidari, cu sau fără grăsimea bugetară, vom mai avea motive să ne trezim şi mâine. Este o concluzie de care eu aveam neapărată nevoie. Fiindcă de mâine trebuie să punem în practică.