Unu la sută

ACEASTĂ POSTARE A FOST ŞTEARSĂ DE UN INTRUS. CINE GHICEŞTE DESPRE CE ERA? FACEM CONCURS DE IDEI...

victor.ponta@psd.com

Ponta e victor. A câştigat, adică a fost botezat corect.
Succesul lui la congresul stângii nu a surprins decât neinformaţii. E asta o veste bună? Ar putea fi, câtă vreme partidul social-democrat a renunţat la un şef perdant de meserie. Ar putea fi, dacă de-vanghelizarea mai poate fi imaginată. Dar a câştigat cu ajutorul lui Mitrea, Năstase, a Brazilianului şi a Şobolanului-Rozaliu. Se putea altfel? Nu.
Acesta este motivul pentru care nu am să intru în politică. Fiindcă prefer @ro, decât @com.
Având în vedere cât de repede l-a luat în balon Traian Ungureanu – îmi este totuşi simpatic. Nu că nu aş fi de acord cu condeierul oficial al Cotrocenilor: Victor e cam copilăros. Dar măcar ştie să zâmbească şi să glumească. Şi apoi – funcţia asta grea pune pe repede-înainte ramoleala la om. La sfâşitul mandatului va arăta ca unchiul Dacianei (era să scriu Daciadei).
Dacă am ajuns să votez cu Geoană, de ce nu mi-ar fi simpatic Ponta (poate ca totusi nu ajung sa votez cu el...)?
Îi urez şi eu succes, deşi cred că a început pe piciorul stâng (o fi bine? o fi rău?): maşinile şefilor să nu mai intre în curtea sediului partidului, că dă rău la... televizor. Dar bogăţia nu dă rău la un partid de stânga? Domnia sa câştigă 200000 de Euro pe an, conform declaraţiei de venituri, care este document public. Să fie bine? Să fie rău? Îi mai urez să rămână acolo, la 200000. Fiindcă nu sunt răutăcios.

Cămaşa de deochi

Am în dulap o cămaşă roşie. De câte ori deschid dulapul îi trag o privire scurtă şi nu foarte prietenoasă – tu ce vrei?! – şi iau altă cămasă. E roşie, „so much unlike me”. Azi dimineaţă însă am deschis dulapul şi am rămas cu ochii la ea. Ciudat. Dar ce nu e ciudat the day after? Mă durea capul de mi se deşuruba şi aveam clare întreruperi pe fluxul de date, cam ca o subtitrare din doi în patru, cu decalaj de cinci sau şapte minute. Mi-am spus din nou „it is so much unlike me”, dar am luat-o de pe umeraş, spre nedumerirea lui Zozo, cockeritza mea zbanghie şi schizofrenică, care a simţit că momentul are potenţial periculos şi s-a ascuns sub cel mai depărtat scaun din bucătărie.
După a treia cafea fluxul de date şi-a revenit în parametri de avarie. M-am vazut în oglinda şi m-am speriat, crezând ca am uitat uşa deschisă. Am fost de acord cu Zozo: nu era tocmai ceva liniştitor. Şi apoi – primul raţionament al zilei – ar fi trebuit să o iau ieri, adică să nu mă deochi. Dar de unde să ştii dimineaţă că va fi o zi bună?... O zi nesperat de frumoasă, de senină, în ciuda ploii îngheţate de afară. Am încă amintirea zgribulită a drumului altminteri atât de scurt de la Universitate la Mânir, negociind în ploaie cu floristul oacheş (au! avea cămaşă roşie!) un discount de un leu la mâna de flori. Flori pentru Mihaela, flori pentru magna, flori de flori, 7 ca să fie magic (au! a fost...), albe – ca pentru un nou început.
Pentru Alexandru nu am luat flori. Presupuneam că nu-i plac. I-aş fi luat şi lui flori, că băutura – gârlă – era deja luată (şi deja curgea). Ar fi trebuit să-i iau flori de împăcare, de scuzare, de nu-ş’-ce. Nu am crezut că poate, dar a putut. Nu i-am luat flori, aşa că îi dedic aceste rânduri, ca un buchet de flori.
Da, a fost o zi specială, chiar şi pentru mine, deşi nu am avut nici cea mai palidă intuiţie. Motive au fost multe, dar prefer să le invoc doar pe cele care au primit flori. Am simţit, după multă (dar multă-multă) vreme că „frumoasele vremuri de altădată” mor, dar nu se predau. Ar fi trebuit să iau ieri cămaşa roşie, să nu mă deoache o zi atât de frumoasă...
Să fie a cincea cafea de vină, sau cămaşa de deochi şi-a făcut efectul? Mi-a trecut durerea de cap. A rămas un abur, nu foarte gros, ca pe o şosea încinsă după o ploaie de vară. De vară – se aude?? (Câh!)

PS: sunt invidios pe Ionuţ Opriş - avea fular roşu... Acum, prefer să nu mă gândesc la lucruri rele. Ci la deochi.

Sofia

Există treceri şi momente de trecere. Naşterea şi moartea sunt doar cele mai pregnante. În psihologia colectivă există multe premiere de reper, precum primul sărut, prima noapte, primul job, dovadă că nu contează că mori, ci doar când mori prima dată. Pentru astfel de ocazii s-au inventat pe-trecerile, situaţia în care, care-va-să-zică, stai pe o trecere, ca un om beat pe zebra pietonală.

A deveni bunic este o astfel de trecere, un pasaj unic, fiindcă nu poti deveni bunic de două ori. Pentru mine a fost – probabil ca pentru oricine altcineva – o trecere bulversantă; doar că una este să ştii că unele lucruri se întâmplă tuturor (de exemplu să mori), şi alta este să se întâmple. Sentimentele (semntimentele?) faţă de această trecere nu s-au sedimentat şi nici nu prea aveau cum, fiind energic amestecate cu patinajul artistic cu maşina, mersul prin sloată, pânda după medici, pe culoare, sau vânatul de melci, precum clinciurile cu CNMP-ul, şedinţele, contractele şi precontractele şi prelungirile de contract..., proiectele de cercetare şi alte planuri irealizabile.

A fost pe 27 ianuarie, „între două”, după cum ironic – dar just – a remarcat un coleg. Pe 26 era „termenul”, dar nu-mi place numele Nicoleta, aşa că, dacă s-a putut, am spus „pas”. Nici pe 28 nu se putea, că era ziua lui Paul, şi nu puteam lipsi... Paul, cel mai-bătrân-cu-40-de-zile, care are în faţa mea, deci, o... înălţare. Că doar împlinea o jumătate de veac, vârsta aceea „frumoasă”, pe care o faci, nu-i aşa, tot numai o dată. Un alt moment de trecere. Obositor, cel puţin pentru mine. Cred că şi pentru el...

Pe Sofia am văzut-o când avea vreo 3 ore. De-abia servise prima ei masă din biberon – probabil şi acesta un moment de trecere. Dormea adânc, nederanjată de vizitator, şi mi-a făcut impresia unei păpuşi care respiră. Cam atât. Nu am putut să răspund la întrebarea „cu cine seamănă”. Poate nu am eu spirit de observaţie.

Acum i-am văzut şi ochii care încă nu zăresc, dar caută lumina. I-am văzut şi degetele transparente, neîndemânatice dar căutând neobosit ceva de care să se agaţe. I-am auzit şi scâncetul care nu ştie ce vrea, dar ştie că vrea. Adică e om.

Să trăieşti şi să creşti mare, Sofia!

Eu încă mă lupt cu ideea că doar primii 60 de ani sunt mai grei... Nu mai este aşa de mult.