Blogul http://romanianarchaeology.wordpress.com/ găzduieşte o dezbatere despre criteriile de atestare profesională pentru arheologi, iniţiată (dacă am înţeles bine) de A.A. Rusu. Adresa exact a materialului este http://romanianarchaeology.wordpress.com/2009/09/25/atestarea-arheologica-profesionala-in-romania-dezbatere/#more-67.
Am citit şi eu materialul. În primul rând - preocuparea pentru criteriile de atestare este necesară. În al doilea rând, cred că şi ideile cele mai bune pot fi compromise de un anume radicalism (că radicalismul este semn de tinereţe - e altă discuţie). De exemplu - cam care ar fi chestiunea cu "reatestarea" (la fiecare 3 ani)? Contează doar activitatea din ultimii 3 ani? (nu am găsit o asemenea menţiune). Ar trebui să ne dea d-l Rusu (de exemplu) specimene de desen de profil, cel mai târziu la 3 ani? Dar dacă ceva a fost "atestat" (fie şi prin procedura nouă), ce rost are să "re-atestăm"?
Personal cred că procesul de "atestare-reatestare" ar trebui să fie o procedură desfăşurată "la cerere" (precum clasarea obiectelor sau a siturilor, de exemplu), fie la cererea "atestabilului", fie la contestarea unei atestări (minim 3 persoane, cred eu, de un rang cel puţin egal cu cel contestat).
vineri, 25 septembrie 2009
joi, 24 septembrie 2009
Maxim 300
Asta propune Băse boborului. Economie la privilegiaţi... "Maxim 300 de parlamentari"!
Intenţiile prezidentului sunt atât de străvezii, încât nu îmi permit să le comentez, având în vedere că blogul meu e citit - aproape - numai de oameni inteligenţi. Îmi permit doar o glumiţă: dacă iese pasienţa, atunci nu vor mai fi niciodată "322"...
A propos de campania care vine... Reţineţi că niciodată un tiran nu s-a cocoţat pe fotoliu fără a fi ajutat; că nu există UN ticălos diabolic, ci O societate decăzută. Şi nu mă refer nici la analfabeţi, nici la lobby-şti. Un bun exemplu am avut astăzi pe sticlă: un ilustru intelectual care considera că Antonescu ar fi coborât nepermis ştacheta comparându-l pe Boc cu un conductor beat ("beţie a guvernării" - preciza liberalul). Şi să nu-mi spuneţi că un intelectual nu pricepe o comparaţie banală...
Intenţiile prezidentului sunt atât de străvezii, încât nu îmi permit să le comentez, având în vedere că blogul meu e citit - aproape - numai de oameni inteligenţi. Îmi permit doar o glumiţă: dacă iese pasienţa, atunci nu vor mai fi niciodată "322"...
A propos de campania care vine... Reţineţi că niciodată un tiran nu s-a cocoţat pe fotoliu fără a fi ajutat; că nu există UN ticălos diabolic, ci O societate decăzută. Şi nu mă refer nici la analfabeţi, nici la lobby-şti. Un bun exemplu am avut astăzi pe sticlă: un ilustru intelectual care considera că Antonescu ar fi coborât nepermis ştacheta comparându-l pe Boc cu un conductor beat ("beţie a guvernării" - preciza liberalul). Şi să nu-mi spuneţi că un intelectual nu pricepe o comparaţie banală...
miercuri, 23 septembrie 2009
Lingvistica şi arheologia
Vineri, 2 octombrie 2009, ora 12.30, la sediul MNIR, se va lansa o carte, pe nume Lingvistica şi Arheologia slavilor timpurii. O altă vedere de la Dunărea de Jos. Cartea este semnată Sorin Paliga (de la catedra de limbi slave a Universităţii Bucureşti) şi subsemnatul.
Trebuie sa recunosc că gestul de a scrie o astfel de carte este unul nebunesc; dovada: nu există încă nici o sinteză a istoriei slave timpurii, scrisă în limba română, în original. Prin prisma acestei constatări – este o nebunie necesară. Evident, dată fiind dimensiunea problemei, în timp (vreo patru secole) şi spaţiu (jumătate din Europa), ea nu poate fi tratată „exhaustiv”, aşa cum se exprimă rituos arheologii, de obicei. A fost unul dintre motivele de a cauta un format „de popularizare”, cel puţin declarativ; în fapt, există şi aparat critic, redus însă la trimiterile fundamentale pentru o problemă sau alta, cu variaţii de volum al aparatului critic funcţie de experienţa noastră anterioară pe un subiect sau altul (subiectele „noi”, fără bibliografie proprie anterioară, au fost tratate mai aproape de maniera „profesională”).
Mai trebuie să recunosc că dacă Sorin Paliga nu ar fi insistat – cartea nu ar fi existat. Pur şi simplu nu aveam curaj... Că, acum, există – e altă poveste. S-ar putea să am, în timp, destule motive de a regreta că am făcut-o. Dar nu e în firea mea să mă uit în spate. Am înţeles, de mult, că performanţa ştiinţifică este perimabilă şi că nu poate avea pretenţia „perenităţii”, decât ca acumulare (precum miile de tiranozauri care au murit pentru a deveni „petrol”).
Cartea noastră despre slavii timpurii – sau, într-un limbaj mai tehnic, despre etnogeneza slavă – reprezintă mai degrabă un prim pas, decât ultima expresie a cunoaşterii. Este prima oară când încercăm să judecăm cu propria minte, câtă este, despre un subiect internaţional fierbinte, în loc de a ne rezolva micile probleme arheologice (sau lingvistice) cu trimiteri cuminţi la „ce au gândit alţii”.
Subtitlul – o altă vedere de la Dunărea de Jos – se datorează faptului că nu ne permitem tratarea subiectului din perspectivă multiplă (foarte dificilă şi ca informaţie, dar şi psihologic, fiindcă nu avem personalităţi disociative), ci aşa cum se văd ele, acum, din poziţia noastră geografică şi culturală. Nu mai puţin, subtitlul reprezintă o aluzie la celebra – de acum – teză a lui Florin Curta, despre naşterea slavilor la Dunărea de Jos; ipoteza a fost primită cu maximă mefienţă, cel puţin în lumea slavă, dar – nu mă îndoiesc – şi de cercetătorii români, care au protestat prin ignorare. Apărută în România, în traducere, în 2006, The Making of Slavs (2001) a provocat în străinătate o veritabilă furtună, cu mai multe episoade; unul dintre ele s-a petrecut, cu câţiva ani în urmă, la Viena, unde un conclav de slavişti s-a străduit să condamne „erezia”; un alt episod este mult mai recent: facultatea de istorie a universităţii din Sankt-Petersburg a dedicat un număr întreg din Studia Slavica et Balcanica Petropolitana (2, din 2008) analizei critice a lucrării (http://www.history.pu.ru/about/company/cathedra/slav/science/sspb/2008-2.php).
Ne alăturăm şi noi, deci, cu puţinele noastre puteri, la dezbaterea internaţională. Sigur, parafrazarea subtitlului colegului nostru de peste ocean (History and Archaeology on the Lower Danube Region) nu înseamnă preluarea tezei, ci analiza ei. Ce a ieşit – veţi spune dumneavoastră...
Nu pot să închei această scurtă prezentare fără a menţiona editorul: Cetatea de Scaun, care a suportat integral costurile de producţie, într-un gest de generozitate nu foarte frecvent în zilele acestea „cu praf”. Este o editură care şi-a câştigat, în timp, un profil de activitate specializat, legat de mica noastră lume a istoricilor. Nu putem fi – cel puţin autorii – decât recunoscători.
Trebuie sa recunosc că gestul de a scrie o astfel de carte este unul nebunesc; dovada: nu există încă nici o sinteză a istoriei slave timpurii, scrisă în limba română, în original. Prin prisma acestei constatări – este o nebunie necesară. Evident, dată fiind dimensiunea problemei, în timp (vreo patru secole) şi spaţiu (jumătate din Europa), ea nu poate fi tratată „exhaustiv”, aşa cum se exprimă rituos arheologii, de obicei. A fost unul dintre motivele de a cauta un format „de popularizare”, cel puţin declarativ; în fapt, există şi aparat critic, redus însă la trimiterile fundamentale pentru o problemă sau alta, cu variaţii de volum al aparatului critic funcţie de experienţa noastră anterioară pe un subiect sau altul (subiectele „noi”, fără bibliografie proprie anterioară, au fost tratate mai aproape de maniera „profesională”).
Mai trebuie să recunosc că dacă Sorin Paliga nu ar fi insistat – cartea nu ar fi existat. Pur şi simplu nu aveam curaj... Că, acum, există – e altă poveste. S-ar putea să am, în timp, destule motive de a regreta că am făcut-o. Dar nu e în firea mea să mă uit în spate. Am înţeles, de mult, că performanţa ştiinţifică este perimabilă şi că nu poate avea pretenţia „perenităţii”, decât ca acumulare (precum miile de tiranozauri care au murit pentru a deveni „petrol”).
Cartea noastră despre slavii timpurii – sau, într-un limbaj mai tehnic, despre etnogeneza slavă – reprezintă mai degrabă un prim pas, decât ultima expresie a cunoaşterii. Este prima oară când încercăm să judecăm cu propria minte, câtă este, despre un subiect internaţional fierbinte, în loc de a ne rezolva micile probleme arheologice (sau lingvistice) cu trimiteri cuminţi la „ce au gândit alţii”.
Subtitlul – o altă vedere de la Dunărea de Jos – se datorează faptului că nu ne permitem tratarea subiectului din perspectivă multiplă (foarte dificilă şi ca informaţie, dar şi psihologic, fiindcă nu avem personalităţi disociative), ci aşa cum se văd ele, acum, din poziţia noastră geografică şi culturală. Nu mai puţin, subtitlul reprezintă o aluzie la celebra – de acum – teză a lui Florin Curta, despre naşterea slavilor la Dunărea de Jos; ipoteza a fost primită cu maximă mefienţă, cel puţin în lumea slavă, dar – nu mă îndoiesc – şi de cercetătorii români, care au protestat prin ignorare. Apărută în România, în traducere, în 2006, The Making of Slavs (2001) a provocat în străinătate o veritabilă furtună, cu mai multe episoade; unul dintre ele s-a petrecut, cu câţiva ani în urmă, la Viena, unde un conclav de slavişti s-a străduit să condamne „erezia”; un alt episod este mult mai recent: facultatea de istorie a universităţii din Sankt-Petersburg a dedicat un număr întreg din Studia Slavica et Balcanica Petropolitana (2, din 2008) analizei critice a lucrării (http://www.history.pu.ru/about/company/cathedra/slav/science/sspb/2008-2.php).
Ne alăturăm şi noi, deci, cu puţinele noastre puteri, la dezbaterea internaţională. Sigur, parafrazarea subtitlului colegului nostru de peste ocean (History and Archaeology on the Lower Danube Region) nu înseamnă preluarea tezei, ci analiza ei. Ce a ieşit – veţi spune dumneavoastră...
Nu pot să închei această scurtă prezentare fără a menţiona editorul: Cetatea de Scaun, care a suportat integral costurile de producţie, într-un gest de generozitate nu foarte frecvent în zilele acestea „cu praf”. Este o editură care şi-a câştigat, în timp, un profil de activitate specializat, legat de mica noastră lume a istoricilor. Nu putem fi – cel puţin autorii – decât recunoscători.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
